Vulcanism și seismicitate

Geologia ca știință

Geologia este știința Pământului, care studiază mineralele, rocile, fosilele,

structurile tectonice și procesele geodinamice care le-au generat, stratigrafia diferitelor regiuni, procesele care au generat resursele minerale și energetice litosferice, și, nu în ultimul, rând originea și istoria Pământului,

Termenul „generală” din titulatura disciplinei sugerează dificultatea întocmirii și

parcurgerii unui astfel de material. Lucrareal constituie de fapt o atenționare în problematica unui domeniu de studiu foarte vast și important din eșafodajul Științelor Pământului și anume Geologia.

Termenul de „geologie” a fost utilizat pentru prima dată în anul 1475 de episcopul francez Richard de Bury în lucrarea „Phylobiblion” și se referea la științele pământești în opoziție cu „teologia” sau știința despre cele cerești, despre divinitate. Etimologia cuvântului geologie derivă din cuvintele grecești Ge = Pământ și logos = știință.

Tectonica globală

Tectonica globală sau Tectonica plăcilor litosferice este o teorie științifică modernă, asupra structurii și evoluției dinamice a litosferei terestre, în acțiune cu astensofera subiacentă. Termenul ”global” arată că această teorie furnizează o imagine vastă, globală, asupra modului de formare a celor mai multe dintre structurile tectonice existente în cadrul litosferei, precum și a fenomenelor asociate: rifturi continentale și oceanice, arcuri insulare, fose oceanice, catene orogene, subducție, vulcanism, seismicitate etc. Teoria tectonicii plăcilor a litosferei (a celor 7 mari plăci: Eurasiatică, Africană, Nord-Americană etc., plăci mici: Nazca, Cocos, Arabiei etc.) a introdus concepte științifice revoluționare care au avut un impact major asupra dezvoltării științelor Pământului.

Teoria Tectonicii Globale integrează date multidisciplinare, în principal de natură geologică, geofizică, geomecanică, structurală, petrologică și mineralogică, reunindu-le într-o schemă logică și coerentă, care se bazează pe câteva concepte esențiale: (1) deriva continentelor, (2) expansiunea fundului oceanic și (3) paleomagnetismului acestuia; (4) constituirea litosferei din plăci tectonice distinctive.

1. Deriva continentelor

-reprezintă un concept științific precursor al teoriei tectonicii globale, bazat pe ideea deplasării la scară globală a continentelor și care a constituit punctul de plecare al investigațiilor realizate cu scopul descifrării configurației continentale din trecutul geologic al Pământului.

Teoria lui Wegener

Alfred Wegener (1880-1930) geofizician, climatolog și explorator polar german, este cel care a avansat pentru prima dată, în anul 1912, ipoteza modernă și documentată științific a deplasării continentelor, publicată ulterior în lucrarea sa ”Die Entstehung der Kontinente und Ozeane”, în care utilizează pentru prima dată termenul deriva continentelor.

Teoria derivei continentale afirmă că toate continentele au fost unite la sfârșitul Paleozoicului (Carborifer-Permian), într-un supercontinent unic, extins de la un pol la celălalt, numit PANGAEA (care înseamnă pământ unic) și înconjurat de superoceanul numit PANTHALASSA (ocean unic).

Foto I. Pangaea și Continentele actuale

Ulterior începând cu Mezozoic, Pangaea s-a fisurat și s-a fracturat în mod repetat, generând blocuri continentale care s-au deplasat unele față de celelalte pe cuprinsul globului terestru, în configurații succesive, ajungând în cele din urmă la poziția geografică actuală.

2. Expansiunea planșeului oceanic

-reprezintă conceptul științific care, jumătate de secol după expunerea teoriei lui Wegener, a condus la validarea acesteia, contribuind la fondarea Teoriei tectonicii globale. În timp ce teoria derivei continentelor a furnizat argumente științifice din cadrul domeniului continental, teoria expansiunii fundului oceanic a fost cea care a adus în completare date referitoare la constituția și evoluția domeniului crustei oceanice și respectiv a litosferei oceanice.