Depistarea și Analiza Drogurilor

ISTORIE

Mescalina provine din planta de cactus, peyote.Peyote a fost folosită, de 3000 de ani încoace, de triburi native din Texas şi Mexic. Structural mescaline este asemănătoare neurotransmiţătorilor catecholamină, cu dopamine şi norepinefrina. Are un anume efect asupra funcţiei acestor neurotransmiţători şi asupra neurotransmiţătorului serotonină. Peyote a fost prima dată interzisă de către europeni la începutul secolului 16 din cauza comportamentului înfricoşător pe care îl cauza la cei care o foloseau.

În 1897, chimistul german Arthur Heffter a izolat şi extras substanţa numită mescalină din peyote - un cactus mic fără spini, care creşte mai ales în Mexic şi care, cu sute de ani în urmă, era consumat de către azteci, fiind considerat plantă sacră. In anii '50, psihiatrii Osmond, Smythies şi Hoffer au studiat mecanismele biologice ale schizofreniei provocând pacienţilor lor psihoze în mod experimental, prin utilizarea mescalinei. Mescalina poate fi atât extrasă din peyote cât şi produsă în mod sintetic.Din cele mai vechi timpuri, ea a fost folosită de către băştinaşii din nordul Mexicului si sud-vestul Statelor Unite, în ritualurile tradiţionale religioase.

Pe lângă efectul care poate fi caracterizat ca „plăcut” există şi lunga poveste istorică din spatele consumului „de oraş”. Zilele destinate culegerii de peyote erau marcate foarte bine la băştinaşi, ei implorând graţia divină pentru ca recolta lor să fie substanţială. Mai demult, acest tip de cactus se găsea cu uşurinţă, dar asta nu se mai întâmplă aşa nici măcar în Mexic. Apoi, întoarcerea bărbaţilor cu cactuşi în zona colectivă era marcată cu dansuri şi cu veselie după care începeau ritualurile propriu-zise. O parte mai puţin cunoscută a istoriei acestor triburi vorbeşte chiar despre o practică pe care, azi, am denumi-o barbara. Se spune că bătrânii tribului erau adunaţi într-un cort în care se afla o fiertură de peyote în care trebuiau să amestece. Ei cântau şi fie de la aburii degajaţi, fie de la gustatul fierturii, ajungeau la momentul când cei de afară nu mai auzeau nici un sunet. De-abia atunci se permitea deschiderea cortului, realizându-se astfel o „rotire de cadre”.

Dat fiind că, de o vreme încoace, legile a ceea ce numim îndeobşte „lume civilizată” nu încurajează folosirea halucinogenelor, ba chiar vor să descurajeze aceste practici, obiceiurile triburilor băştinaşe de a consuma peyote în cadrul ritualurilor lor nu a fost privită cu ochi buni. Până la urmă, tocmai pentru păstrarea tradiţiilor locale, s-a permis folosirea acestui cactus, în cadru controlat, astfel încât nativii să poată să-şi transmită pe mai departe ritualurile. Popoarele precolumbiene îl foloseau în practicile lor religioase, considerându-se că, prin consumul său, vor intra în contact cu zeităţile.

Pentru o foarte mare perioadă, “planta care face ochii minunaţi” (căci aşa se mai numeşte acest cactus, în tradiţia locală) a dat multă bataie de cap botaniştilor, fiind încadrată în diverse subdiviziuni. În sfîrşit, după dispute între oamenii de ştiinţă, i s-a găsit un loc definit printre diversele genuri si specii de cactuşi. În timp s-au identificat şi alcaloizii pe care îi conţine, printre care se află si mescalina. Ceea ce fusese cunoscut de baştinaşi, de sute de ani, a ajuns să facă deliciul doritorilor de senzaţii tari, în primul rând din Statele Unite ale Americii, care nu aveau decât de trecut o granitâ pentru a-si realiza stocul de plante halucinogene. De aceea, autorităţile americane sunt mult mai „caustice” în ceea ce priveşte interesele mai mult sau mai puţin botanice ale potenţialilor cultivatori.

Renumitul neurolog francez Jean-Martin Charcot a notat cândva unele cuvinte in timp ce se afla sub influenţa drogului psihedelic, mescalina. Colegii săi au rămas perplexi deoarece printre note se afla si o mărturisire deplasată, scrisă în engleza, "I love you Jennifer". Si mai perplexă a fost intrebarea: cine era Jennifer- Nu era numele soţiei sale sau al altei persoane pe care acesta ar fi putut s-o cunoască. În ciuda misterului, colegii doctorului Charcot nu s-au gândit să interogheze valoarea ştiinţifică al experimentului.