Petru Maior - ctitor de conștiințe

PETRU MAIOR- un ctitor de conştiinţe

Petru Maior s-a născut la Tîrgu-Mureş într-o familie greco-catolică cu tradiţie, tatăl său, Gheorghe Maior, fiind preot şi protopop al Iclandului Mare. În legătură cu anul naşterii sale s-au vehiculat de-a lungul timpului mai multe date, de la 1753 la 1761. Cele mai multe opinii se opresc însă, asupra anului 1760. Anii copilăriei şi primii ani de şcoală şi-i petrece în satul Căpuşul de Câmpie, unde familia Maior se mută la scurtă vreme după naşterea sa.

Petru Maior a devenit un istoric de formaţie modernă, un cercetător pasionat şi un dascăl de vocaţie, având studii teologice la Roma şi studii de ştiinţe juridice la Viena. Pe planul gândirii sociale, Maior are o poziţie reformist-moderată, este încrezător în iosefinism; în istoriografie şi lingvistică a enunţat teze îndrăzneţe, susţinute de o documentaţie amplă, cu privire la originea poporului român şi la caracterul latin al limbii române. Lucrarea fundamentală a lui Maior este “Istoria pentru începuturile românilor în Dachia, publicată în 1812. Demonstraţia sa istorică avea o finalitate ştiinţifică (respingerea tezelor ce negau originea latină şi continuitatea românilor) şi una politică (repunerea românilor în drepturi egale cu celelalte naţiuni din Transilvania). O altă lucrare monumentală a sa este “Istoria bisericii românilor, tipărită parţial în 1813, dar nedifuzată. Este publicată integral abia în 1995. Personalitate puternică, aflată în conflict cu autorităţile politice ale Principatului, dar şi cu cele ecleziastice, Maior a avut o contribuţie majoră în combaterea tezelor care deformau adevărul istoric despre formarea poporului român, angajându-se într-o confruntare deschisă cu unii istorici maghiari şi germani - Fr. Joseph Sulzer, I.C.Eder, Bolla Marton, I. Chr. Engel. Aceşti istorici sunt cei care susţineau că triburile ungare, la pătrunderea lor în Transilvania, ar fi găsit o “terra deserta” (un pământ nelocuit), iar românii ar fi imigrat în acest spaţiu abia în decursul secolelor XII-XIII. Maior constată că “fără nicio dovadă” aceşti “scriitori străini” inventează şi difuzează istorii fanteziste (“născociri”) despre poporul român, “ba de la o bucată de vreme, precum măgariu pre măgariu scarpină, aşa unii de la alţii împrumutând defăimările, fără de nicio cercetare a adevărului, de iznov le dau la stampă; şi cu cât românii mai adânc tac, nemica răspunzând nedrepţilor defăimători, cu atâta şi mai vârtos se împulpă pre români a-i micşora, şi cu volnicie a-i batjocori”.

După cum rezultă din acest text, Maior este preocupat de imaginea românilor în opera scriitorilor străini, fiind conştient de însemnătatea acestei imagini în epoca scrisului, când “defăimările” circulă de la un autor la altul şi se impun în stratul culturii savante, răspândindu-se apoi şi în cercuri mai largi. Înţelegând forţa acestor etichete şi stereotipii negative, Maior avertizează că acest deficit de imagine poate avea consecinţe politice durabile, dacă românii “tac” şi nu răspund “nedrepţilor defăimători”, care urmăresc “a-i micşora” şi “a-i batjocori”, adică a le crea o imagine defavorabilă în reprezentarea pe care şi-o formează despre ei lumea civilizată (sau opinia publică, am zice azi). Se subînţelege că românii nu mai trebuie să “tacă” în privinţa acestor agresiuni istoriografice şi informaţionale. Dar, pentru ca românii să poată “răspunde” credibil acestor “defăimări”, ei trebuie să dispună de o intelectualitate capabilă să “cerceteze adevărul”, să impună “dovezile” istorice, să câştige credibilitate în disputele ştiinţifice, dar şi în confruntările politice ale momentului; Maior, spirit modern şi lucid, era conştient de efectele manipulatorii pe care le urmăreau autorităţile Transilvaniei şi Curtea de la Viena.

Petru Maior este cel care a formulat teza că limba română s-a format din latina vorbită (vulgară), nu din cea scrisă (clasică). Este şi el un adept al purismului şi a susţinut necesitatea de a elimina elementele nelatine din limbă.

Născut în casa protopopului Gheorghe Maior, Petru Maior trăieşte triumful, dar şi declinul miturilor raţionalismului, experimentul reformist vienez, reacţiunea post-iozefinistă, care nu-l împiedică totuşi să-şi orienteze fără excepţie acţiunile şi atitudinile în sensul intereselor poporului român. Primii paşi în direcţia procesului formării intelectuale a viitorului cărturar pot fi doar bănuiţi. Dacă avem în vedere instrucţia îngrijită a celor şase băieţi ai protopopului, dintre care trei au fost preoţi, se poate conchide că familia Maior era „o familie de prestigiu, înstărită şi închegată, cu certe predispoziţii cărturăreşti, deci cu tradiţie în societatea românească a Transilvaniei, o familie în care spiritul moral a trebuit să fie puternic, iar cartea, căutată şi preţuită. E uşor de asemenea de presupus că feciorii lui Gheorghe Maior au fost crescuţi în cultul demnităţii nobiliare, căci, doar cu câţiva ani în urmă (1759), tatăl, nu numai energic, dar mai ales profund responsabil de soarta or, redobândise pentru membrii familiei recunoaşterea vechiului titlu- nobil de Dicio Săn Mărtin.” 1 În acest climat familial a fost posibilă ridicarea celui mai mare dintre copii, Petru. Modul exemplar în care va răspunde, copil fiind, exigenţelor Colegiului Propaganda Fide confirmă faptul că „făcea parte din stirpea aleasă a marilor spirite.”2 Crescând sub ochiul atent al tatălui său şi în preajma proeţilor din district, adesea adunaţi în casa părintească, Petru Maior s-a integrat profund în fondul sufletesc al ţărănimii, ceea ce i-a permis o bună asimilare a limbii şi obiceiurilor populare. Strămutarea familiei Maior la Căpuşul de Câmpie (1762), ca urmare a implicării lui Gheorghe la înlănţuirea lui Popa Tunsu, zis Sfântu, perceperea de timpuriu a înverşunatei discordii confesionale dintre românii transilvăneni, stabilirea unor afinităţi structurale cu lumea satului de pe Câmpia Mureşului, precum şi faptul că tatăl său a fost preot şi a avut parte de o educaţie elementară, în spirit religios, au fost elementele definitorii ce au dus la pretimpuriul său interes pentru trecutul bisericii româneşti. Este legat de oraşul Tîrgu-Mureş prin anii studiilor gimnaziale pe care le începe în anul 1769 şi le încheie în 1772. Îşi va continua studiile la Blaj, important centru scolastic greco-catolic. Rememorând momentul studiilor dela Blaj, nu se poate omite fericitul moment al unor împrejurări decisive pentru destinul viitorului istoric. Aici ____________________

a întâlnit oameni care au ştiut să-l descopere cu adevărat: Ignatie Darabant, vicar general şi profesor la clasa de retorică, Şincai, proaspăt absolvent şi profesor la clasa de poetică, apoi Grigore Maior, care îi acordă, la doar 14 ani una dintre cele trei burse 3 la Colegiul de Propaganda Fide din Roma, unde pleacă împreună cu Gheorghe Şincai. La Roma, între 1774 şi 1779 va studia filosofia şi teologia, după care îşi întregeşte pregătirea scolastică şi intelectuală cu studiile de drept la Universitatea din Viena. O dată reîntors în ţară ocupă postul de profesor de logică, metafizică şi drept natural la Gimnaziul din Blaj. În această perioadă (1780-1785) face două vizite şi la Tîrgu-Mureş, prilejuite de ţinerea unor cursuri pentru populaţia de origine română din oraş. Între 1785 şi 1809, Petru Maior va fi preot în Reghin şi protopop al Gurghiului, aducându-şi contribuţia la ridicarea de biserici în protopopiatul său, sprijinind învăţământului românesc de la sate şi ducând o activitate de reconciliere între românii greco-catolici şi ortodocşi. Se implică în mod direct în problemele locuitorilor de naţionalitate română din zona Mureşului superior şi găseşte ca rezolvare pentru multe dintre acestea educaţia prin cultură şi morală creştină. În 1809 pleacă la Budapesta pentru a ocupa funcţia de corector şi cenzor al cărţilor româneşti tipărite aici. Rămâne aici până în 1821 când se stinge din viaţă. Caracterul polivalent şi erudit al lui Petru Maior este evident prin cărţile publicate de acesta. Prima lucrare este Procanonul unde, pornind de la problematici legate de confesiunea greco-catolică, ajunge să exprime idei din care răzbate o viziune politică premodernistă. Ca istoric se remarcă prin lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia, publicată în 1812. Aici elaborează o amplă teză în vederea argumentării originii daco-romane şi a continuităţii poporului român pe fostul teritoriu al Daciei. Lexiconul de la Buda, chiar dacă este o lucrare neterminată, încununează activitatea de filolog a lui Petru Maior, iar Istoria Bisericii românilor atât a cestor dincoace, precum şi a celor dincolo de Dunăre, pune în valoare atât calităţile sale de teolog, cât şi pe cele de istoric.