România la Conferința de Pace de la Paris

La sfârsitul primului razboi mondial, în toamna anului 1918, se înregistrau modificari importante pe harta Europei, determinate de disparitia marilor imperii multinationale: Austro – Ungaria, Imperiul Otoman si Imperiul Tarist. Pe teritoriul fostelor imperii au aparut numeroase state nationale (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia si Lituania), iar altele si-au întregit teritoriul (România si Regatul Sârbilor, Croatilor si Slovenilor).

Problemele organizarii lumii dupa razboi au fost discutate în cadrul Conferintei de pace de la Paris (1919 – 1920). Atributiile Conferintei nu se reduceau la trasarea noilor frontiere ale statelor, ci erau deosebit de ample, referindu-se si la: asigurarea alimentatiei populatiei, restaurarea vietii economice în cea mai mare parte a Europei, vindecarea ranilor pricinuite de razboi, reparatii de razboi pentru pagubele enorme suferite de aliati pe teritoriul carora s-a desfasurat razboiul, preîntâmpinarea violarii dreptului international prin tendinte revizioniste, asigurarea de garantii mutuale pentru toate statele mari si mici privind independenta lor politica si integritatea lor teritoriala1.

Lucrarile Conferintei de pace au fost deschise la 18 ianuarie 1919, la Versailles, în Sala Oglinzilor, de catre Raymond Poincaré, presedintele Frantei. La lucrarile Conferintei au participat delegati din 32 de tari, cu un numar variat de membri, între 1 si 52. Reprezentantii tarilor învinse în razboi nu au fost invitati si nici cei ai Rusiei bolsevice. Occidentalii considerau ca rusii tradasera cauza aliatilor si ca era necesar sa se continue razboiul de interventie pentru a se ridica o bariera împotriva bolsevicilor3.

Statele participante la Conferinta au fost împartite în state cu „interese generale” si state cu „interese limitate”, care puteau participala dezbateri numai când erau invitate.

1. Mircea Musat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983, p. 657

2. Ibidem, p. 659

3. Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol IV, Editura Institutului European, Iasi, 1998, p. 336

Rolul principal în cadrul Conferintei l-a avut Consiliul celor10, din care faceau parte sefii de stat sau primii ministri si ministrii Afacerilor Straine ai Frantei, Marii Britanii, S.U.A., Italiei si Japoniei (Georges Clemenceau si Stephen Pichon; David Lloyd George si Arthur James Balfour; Thomas Woodrow Wilson si Robert Lansing; Vittorio Orlando si baronul Sydney Sonnino; Kimmachi Sayonji si baronul Makino). Din martie 1919 Consiliul celor 10 se împarte în Consiliul celor patru (principalul organism de decizie), din care faceau parte sefii de stat sau primii ministri ai Frantei, Marii Britanii, S.U.A. si Italiei (primul ministru al Japoniei participa numai la discutarea si luarea hotarârilor în probleme ce interesau direct tara sa) si Consiliul celor cinci, din care faceau parte ministrii Afacerilor Straine ai celor cinci mari puteri. Alte organisme erau: Biroul Conferintei(presedinte Georges Clemenceau; vicepresedinti – Robert Lansing, David Lloyd George, Vittorio Orlando, Kimmachi Saionji) si Secretariatul General al Conferintei (secretar general: Paul Eugène Dutasta – Franta, ajutat de câte trei secretari din S.U.A., Marea Britanie, Franta, Italia, Japonia)4.

Au fost înfiintate 16 comisii si comitete pentru diverse pentru diverse probleme: I – Societatea Natiunilor; II – raspunderi pentru razboi si sanctiuni; III – reparatii de razboi; IV – chestiuni financiare; VII – chestiuni economice; IX – chestiuni teritoriale, cu patru subcomisii pentru probleme cehoslovace; poloneze; românesti si iugoslave; belgiene si daneze; X – probleme militare si navale ineraliate, etc.5.

Problemele grave care trebuiau rezolvate de Conferinta au scos la iveala opiniile radical diferite ale marilor puteri în ceea ce priveste reconstructia Europei. Presedintele american Wilson urmarea sa puna bazele unui nou sistem de relatii internationale, englezii aveau o viziune mult mai pragmatica asupra relatiilor internationale, mai ales între statele europene, iar francezii erau preocupati în primul rând, de problema securitatii propriilor frontiere.

În cele din urma, Conferinta a acceptat Proiectul în 14 puncte prous de presedintele Wilson, care va constitui preambulul fiecarui tratat de pace încheiat la Paris. Cele 14 puncte, facute Congresului S.U.A. înca din ianuarie 19186, afirmau dreptul popoarelor la autodeterminare, desfiintarea diplomatiei secrete, libertatea navigatiei comerciale pe timp de pace si de razboi, reducerea înarmarilor, garantii mutuale de independenta politica si

4. Ion Calafeteanu, Cristian Popisteanu (coordonatori), Politica externa a României. Dictionar cronologic, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986, p. 168

5. Ibidem

6. Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.337

integritate teritoriala, toate acestea în cadrul unei Ligi a Natiunilor.