Românii din Croația

INTRODUCERE

Deși, în Croația nu este exclus să se fi oprit și câțiva români, din cei care au plecat din România, Republica Moldova sau alte spații locuite re români după 1990-1991, totuși, atunci când ne referim la românii din această țără, ne gândim la istro-români, „băiași” și la „vlasii” din Dalmația deja dispăruți.

Istro-românii

Una din comunitățile românești este reprezentată de către istro-români, un mic grup etnic, cu o populație autohtonă nu mai mare de 1250 - 1500 vorbitori de limbă română, deși situați izolat și la distanță, într-o masă de slavi, ei au știut, secole întregi, să-și păstreze identitatea de neam, de limbă și de tradiție. Iată de ce, originea, istoria, limba și tot ce ține de cultura lor, a intrat în atenția a numeroși istorici, lingviști, filologi, etnografi și folcloriști din întreaga lume.

Așezați într-o regiune extrem de săracă, din partea central-estică a Peninsului Istria, care astăzi aparține Croației, puținii locuitori de aici care au fost capabili de acest adevărat miracol au dus întotdeauna o viață grea.

După procesul de romanizare balcanică în care au intrat în secolele I și II p. Chr., cei din Peninsula Istria au făcut față invaziei slavilor și apoi celei otomane, cunoscând de-a lungul anilor și alte stăpâniri, cum ar fi cea austro-ungară, comunistă, iugoslavă. O asemenea istorie i-a pus pe cei din acest teritoriu la grele încercări și de aceea mulți dintre ei au plecat în Italia sau mai departe.

Așa se face că mulți dintre membrii acestei mici comunități românești au fost nevoiți să ia calea pribegiei. Peste 500 dintre ei s-au stabilit la New York, iar câteva zeci au ajuns în Australia. O situație ca aceasta, pe lânga multe altele, poate explica ușor cum se face ca, din cei peste 5000 de membri cât număra această comunitate românească la începutul secolului XX, astăzi nu mai sunt decât în jur de 1250 - 1500.

De altfel, multi dintre cercetătorii care s-au aplecat cu pasiune și cu interes asupra întrebărilor ce se pun pe seama acestor comunități, au ajuns la concluzia că aceasta a fost fondată pe o colonie romană (P. Kandler) și că limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite „latinei balcanice” (Carlo Taglavini).

Un interes deosebit l-au arătat istro-românilor și români ca Gh. Asachi, I.H. Rădulescu, V.A. Urechia, Ioan Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Pușcariu, T.T. Burada, Vlad Bejan și Emil Petru Rațiu.

„Băiașii”

O altă comunitate românească din Croația este reprezentată de „băiași”, care se presupune că ar fi la origine din zona minieră a Transilvaniei. Astăzi, se presupune că ar fi aprox. 50.000 persoane, ce locuiesc în regiunea Medimure la nord de Zagreb. Au și o organizație a lor „Uniunea Democrată a Românilor din Croația” cu sediul la Pripislavac. Însă, spre deosebire de istro-români, recunoscuți drept minoritate națională, guvernul croat evită să-i recunoască și pe băieși, impunându-i să se considere romi.

„Vlasii” de pe coasta dalmată

A treia comunitate, deja practic dispărută, au fost românii din Dalmația. Urmele lor au rămas în documentele vremii, dar și în folclorul dalmat, în special prin sfântul Vlasie („Sveti Vlaho”), ce a scăpat în anul 972 oarșul Ragusa, Dubrovnikul de azi, de la nimicire. De atunci, „Sveti Vlaho” este cinstit ca protector al orașului. Chipul său, cu barba lungă pe piept și mitra bogată, a rămas ca efigie pe sigiliul de stat al Ragusei (republică între 1272-1808) și pe monedele emise de ea, până când Napoleon a cucerit și desființat micul stat-oraș de pe malul Mării Adriatice.