Războiul rece - concept - cauze - periodizare

1. INTRODUCERE

Expresia "razboi rece" apare pentru prima data dupa al doilea razboi mondial si e necesar a-i cunoaste intelesul. Pornind de la contrariul sau, "razboi cald sau fierbinte" (care ar trebui sa fie cel intretinut cu armele, pe campul de lupta), razboiul rece devine cel al nervilor (macinator si el intr-un anumit fel de vieti omenesti), cum a fost si "razboiul de pozitii" (de transee) din primul razboi mondial pe frontul de vest.

Originea războiului rece trebuie cautata in ingrijorarea de care au fost cuprinse marile puteri occidentale (S.U.A., Anglia, Franta, Germania Occidentala) fata de cursul politicii din tarile unde s-au instaurat dictaturi totalitare, ca expresie a extinderii sferei de influenta sovietica. Aliatii de pana mai ieri, americanii, englezii si sovieticii, s-au trezit astfel in fata unor adversari de neimpacat. Acestea vor lua chipul razboiului, dar nu cu arma, deoarece aliatii erau legati de tratatele de pace si de conditiile stabilite prin ele, ci folosind cai politice si diplomatice.

Acest soi de razboi ciudat a si fost inaugurat nu printr-o lovitura de tun, ci printr-un discurs care, fiind deschizator de drum al unei noi orientari occidentale, ar putea ramane, daca nu celebru, cel putin foarte cunoscut. Este vorba de discursul rostit de Winston Churchill in 1946 in localitatea Fulton din S.U.A., prin care atragea atentia asupra pericolului in care se aflau democratiile occidentale, pe punctul de a fi inghitite de comunism, si propunea o stransa alianta anglo-americana pentru a le apara. Santajul cu bomba atomica nu putea servi atunci manierei in care "batranul" politician englez vedea rezolvata situatia. Mai ales ca sovieticii dispuneau si ei de aceasta teribila arma.

Războiul rece a fost mai mult un război al influenţei al nervilor un război al tensiunii, care a provocat daune atât materiale cât şi lacune în dezvoltarea firească a unor societăţi, cărora în urma acestuia le- au fost periclitată evoluţia de mai departe.

Paradoxul acestui război este caracterul de masă care-l comportă. Nu a fost domeniu de activitate (fie cinematografie, fie cultură, fie învăţământ, tehnologii din cele mai diverse etc.), care să nu- şi fi gpăsit aplicare în acesta. Cu totii cunosc azi Razboiul Rece - mai degraba decat din manuale si carti - din filmele catastrofice, de groaza si spionaj. Adevarurile ce reies din compararea unor documente duc la concluzii paradoxale. Evenimentele de care depindea soarta intregii planete depindeau uneori de hazard, de proasta informare, de lipsa de comunicare ce caracteriza statele totalitare, dupa cum si evitarea catastrofelor majore a fost evitata prin intelepciunea unor lideri sau compromisurile mai mult sau mai putin laudabile ale altora.

În mod paradoxal, la finalul celui de al doilea război mondial SUA a ieşit nu doar învingătoare din uriaşa încleştare militară, ce şi-au restabilit şi prosperitatea economică devenind prima putere politică, tocmai datorită rolului jucat în conflict, când au fost un autentic arsenal al democraţiilor.

Americanii, care erau deţinătorii supremaţiei aeriene şi maritime, descoperiseră şi utilizaseră o armă de nimicire fără precedent, bomba atomică. În mod firesc se bucurau de un enorm prestigiu ideologic şi politic.

În fond Statele Unite erau singurul beligerant care ieşise din război mai bogat decât intrase. Aveau un buget echilibrat şi deţineau două treimi din rezervele de aur ale lumii, ceea ce le conferea o putere financiară considerabilă. Dolarul american dobândise o asemenea poziţie încât era apreciat „as good as gold” şi deja se vorbea de un „imperialism al dolarului”. Potenţialul productiv american se dublase, aproape 1 / 2 din produsele fabricate în lume purtau inscripţia „made în USA”; balanţa comercială era puternic excedentară, exporturile atingând de peste două ori volumul anterior conflagraţiei iar capitalurile investite în străinătate aduc dividente uriaşe.

În viziunea americană ordinea politică instituită după război trebuia să conducă la restabilirea liberalismului economic, care să îngăduie creşterea economică şi expansiunea comerţului, în primul rând pentru SUA, ieşită din izolaţionismul în care stătuse cantonată într-o vreme. Ajutorul american era indispensabil pentru Europa ce trebuia să-şi construiască economia pe temeliile ruinelor lăsate de război, fapt perfect perceput de SUA, dar acest deziderat urma să se împlinească doar în anumite condiţii. Statele Unite doreau respectarea principiilor Naţiunilor Unite, dar asociau acest respect cu exigenţele securităţii militare absolute americane, apreciat drept, „factorul cel mai important şi pentru securitatea lumii”. Tocmai de aceea voiau cu ardoare baze militare în Pacific, Atlantic şi Europa, dar trebuie reţinut că acestea puteau fi utilizate cu folos maxim şi de către civili, ceea ce contribuia, implicit la hegemonia economică a SUA în lume.

Obiectivul prioritar postbelic pentru sovietici era relansarea economiei, pentru aceasta apelându-se la planificarea autoritară decisă de Stalin. În egală măsură, însă, Uniunea Sovietică dorea şi extinderea sferei sale de influenţă mai ales în Europa, instaurarea unei ordini economice şi politice comuniste.

Războiul Rece a constituit o pagină din istoria omenirii, care mai mult ca oricare altele a avut ca esenţă a desfăşurării sale motive ideologice. Răzbiul Rece este consecinţa a decăderii Europei ca o veritabilă forţă de menţinere a echilibrului de puteri pe continentul Euroasiatic.

2. CONCEPTUL DE RĂZBOI RECE SI CAUZELE SALE

2.1. Notiunea de „Razboi Rece”

Expresia "razboi rece" apare pentru prima data dupa al doilea razboi mondial si e necesar a-I cunoaste intelesul. Pornind de la contrariul sau, "razboi cald sau fierbinte" (care ar trebui sa fie cel intretinut cu armele, pe campul de lupta), razboiul rece devine cel al nervilor (macinator si el intr-un anumit fel de vieti omenesti), cum a fost si "razboiul de pozitii" ( de transee ) din primul razboi mondial pe frontul de vest.

Desi nu departe de acest inteles, originea razboiului rece trebuie cautata in ingrijorarea de care au fost cuprinse marile puteri occidentale (S.U.A., Anglia, Franta, Germania Occidentala) fata de cursul politicii din tarile unde s-au instaurat dictaturi totalitare, ca expresie a extinderii sferei de influenta sovietica. Aliatii de pana mai ieri, americanii, englezii si sovieticii, s-au trezit astfel in fata unor adversari de neimpacat. Acestea vor lua chipul razboiului, dar nu cu arma, deoarece aliatii erau legati de tratatele de pace si de conditiile stabilite prin ele, ci folosind cai politice si diplomatice.

Acest soi de razboi ciudat a si fost inaugurat nu printr-o lovitura de tun, ci printr-un discurs care, fiind deschizator de drum al unei noi orientari occidentale, ar putea ramane, daca nu celebru, cel putin foarte cunoscut. Este vorba de discursul rostit de Winston Churchill in 1946 in localitatea Fulton din S.U.A., prin care atragea atentia asupra pericolului in care se aflau democratiile occidentale, pe punctul de a fi inghitite de comunism, si propunea o stransa alianta anglo-americana pentru a le apara. Santajul cu bomba atomica nu putea servi atunci manierei in care "batranul" politician englez vedea rezolvata situatia. Mai ales ca sovieticii dispuneau si ei de aceasta teribila arma.

Când spunem război, ne gândim la bombe explodând în aer, la clădiri prăbusite, transee pline de morti, sânge curgând peste tot, privatiuni si suferinte. Războiul traditional are o concretete materială înfiorătoare: genocid, populatii deportate, familii despărtite arbitrar, părinti rupti de copii. Totul, în acceptiune traditională, e provocat de existenta malefică a unui dusman extern, care trebuie contracarat, ucis, aneantizat. Războiul, în acceptiunea sa traditională, presupune vehementa urii xenofobe: vinovat pentru toate atrocitătile este întotdeauna celălalt, ceea ce face ca fiecare război să se transforme, aproape spontan, si într-un rit de lustratie autohtonizant-megalomană: în comparatie cu celălalt, răul, perfidul, noi suntem curati, buni la suflet, pregătiti de orice victorie.