Criza rachetelor

Criza rachetelor din Cuba ocupă un loc extrem de important în istoria războiului rece, reprezentând momentul în care cele două super-puteri, S.U.A. şi U.R.S.S., au fost cel mai aproape de declanşarea unui conflict nuclear la scară globală. Totodată, acest eveniment a relevat importanţa fermităţii şi a gândirii pragmatice în cadrul procesului decizional la nivel înalt şi în situaţii extreme.

Alegerea acestei teme ca obiect de cercetare pentru lucrarea de licenţă s-a datorat în principal influenţei pe care a avut-o problema cubaneză în relaţiile dintre S.U.A. şi Uniunea Sovietică şi implicit, asupra destinului întregii lumi. În continuare, abordând subiectul crizei am putut analiza îndeaproape mecanismele decizionale de la Casa Albă şi maniera prin care administraţia prezidenţială împreună cu consilierii cei mai apropiaţi ai lui Kennedy au abordat această situaţie delicată.

În acelaşi timp, modalitatea de acţiune a oficialilor americani se poate regăsi în majoritatea situaţiilor de criză ulterioare în care au fost angrenaţi. Astfel, criza cubaneză reprezintă un exemplu elocvent asupra mentalităţii politice americane şi asupra refelexelor cu tendinţe oarecum agresive.

În alegerea acestei teme am fost atras şi de un fenomen extrem de interesant care constă în interferenţa considerentelor de politică internă în afacerile externe ale statului american. Se poate observa astfel în ce măsură strategiile electorale influenţează luarea deciziilor în plan extern.

Un alt punct important pe care l-am vizat în conţinutul lucrării îl reprezintă balanţa strategică a puterii şi felul în care aceasta a fost modificată pe tot parcursul crizei. Am încercat să evidenţiez importanţa armamentului nuclear pe plan mondial şi superioritatea politico-militară pe care acesta ţi-l conferă. Astfel, se poate observa cât de mult cântăreşte deţinerea de capabilităţi militare importante în cadrul negocierilor şi a diplomaţiei pe scena relaţiilor internaţionale.

Lucrarea este structurată în 3 capitole în care am încercat să prezint întreaga perioadă a crizei sub trei aspecte distincte: gestionarea crizei în cadrul grupului ExComm; considerentele de politică domestică în atitudinea fermă a lui Kennedy; raporturile S.U.A. - U.R.S.S. pe tot parcursul crizei şi după.

CAPITOLUL I – Contextul strategic şi gestionarea crizei în cadrul grupului Excomm

1. Contextul strategic al Crizei Rachetelor din Cuba

Încă din campania electorală din anul 1960, administraţia Kennedy a luat în considerare faptul că S.U.A. poate pierde teren pe plan strategic.

Serviciile Secrete americane averitzau oficialii de la Casa Albă de posibilitatea ca U.R.S.S. să deţină în arsenal rachete balistice inter-continentale care puneau în serioasă primejdie sistemul de defensivă american. Acest program de sporire a capabilităţilor militare de care erau bănuiţi sovieticii, creau reale probleme la nivel politico-strategic fiind ameninţată astfel credibilitatea şi imaginea S.U.A.

În acest sens, preşedintele Kennedy a urmărit să reducă deficienţele în plan militar. Pentru aceasta, a triplat numărul de submarine Polaris şi a dublat producţia de rachete Minuteman.

La aflarea veştii de către publicul larg conform căreia statul american investeşte în mod considerabil în armament militar, Secretarul Apărării McNamara a explicat faptul că S.U.A. trebuie să fie extrem de atentă cu eventualitatea sporirii capabilităţilor militare ale U.R.S.S., în special a sporirii numărului de rachete blaistice inter-continentale în viitorul apropiat.

În ciuda declaraţiilor lui Nikita Hruşvioc, până în anul 1960, U.R.S.S. nu reprezenta un pericol real din punct de vedere al rachetelor balistice inter-continentale. Sovieticii vedeau astfel în programul strategic al S.U.A. o ameninţare serioasă.

Liderii de la Kremlin vehiculau chiar faptul că Washingtonul relua doctrina de “first strike” de la mijlocul anilor ’50 sau că americanii erau într-un intens proces de achiziţionare de forţă pentru a evidenţia slăbiciunea statului sovietic.

Discursurile publice ale oficialilor americani în care susţineau superioritatea militară a statului american au constituit motive de îngrijorare pentru oficialii de la Moscova.

Ministrul Apărării sovietic Malinowski a reacţionat dur la discursul Secretarului Adjunct al Apărării Roswell Gilpatric de la sfârşitul anului 1961, acuzând S.U.A. că pregateşte un atac nuclear surpriză împotriva U.R.S.S.

Temerile conform cărora S.U.A. plănuia un atac nuclear asupra U.R.S.S. au fost alimentate şi de declaraţiile lui McNamara, Secretarul Apărării, care a susţinut doctrina “no-cities” (fara oraşe) în iunie 1962, doctrină care restricţiona atacurile strict pentru ţinte militare.

Observând eficienţa rachetelor de rază medie de pe teritoriul european, sovieticii au hotărât şi au mizat pe utilizarea lor şi în Caraibe. Punctul slab al acestor baze era vulnerabilitatea lor la atacuri nucleare sau convenţionale. Însă, fiind relativ simplu de instalat şi puţin costisitoare, aceste baze puteau reprezenta o reală ameninţare la adresa S.U.A. Uniunea Sovietica căuta astfel să îşi întărească poziţia strategică în cadrul relaţiilor internaţionale şi al balanţei de putere.

2. Dezbaterile din cadrul ExComm – drumul către decizia carantinei navale a Cubei.

Rapoartele Serviciilor Secrete americane făcute înaintea datei de 16 octombrie 1962 sugerau faptul că sovieticii furnizau rachete balistice statului cubanez. La sfârşitul lunii august, un avion de spionaj american reuşeşte să obţină fotografii deasupra teritoriului cubanez unde puteau fi observate rampe de lansare aflate în construcţie. Aceste lucruri însa nu au fost luate în seamă de către oficialii de la Casa Albă care au conchis faptul că Uniunea Sovietică nu ar întreprinde astfel de acţiuni. Chiar în cadrul unei întrevederi a Procurorului General Robert Kennedy cu ambsadorul sovietic Anatoly Dobrynin, acesta din urmă l-a asigurat pe oficialul american că în Cuba nu sunt exportate rachete de tip ofensiv.

Cei care pledau pentru o intervenţie în forţă, în speţa membrii Joint Chiefs of Staff, susţineau faptul că o blocadă nu putea scoate rachetele din Cuba şi nici nu putea întrerupe lucrările pentru definitivizarea rampelor de lansare. Mai mult, o blocadă navală care nu mai permitea accesul vaselor sovietice în Caraibe ar fi însemnat o cale mai uşoară pentru o confruntare cu Moscova, conchizând că S.U.A. trebuie să se concentreze asupra regimului lui Castro în primul rând.

În aceeaşi zi de marţi, 16 octombrie, a fost înaintată pentru prima oară propunerea unei blocade navale a Cubei. Cel mai îndârjit susţinător al blocadei a fost Secretarul Apărării McNamara. Se exercita astfel o presiune limitată dar care pe parcurs putea lua amploare dacă circumstanţele o cereau iar cei vizaţi ar fi inţeles mesajul. Mai mult, un atac aerian era ineficient deoarece acţiunea militară în forţă care viza eradicarea rampelor de lansare sovietice ar fi dus inevitabil la un atac asupra tuturor bazelor militare cubaneze, ajungându-se astfel la o invazie propriu zisă şi de ce nu, la un conflict direct cu U.R.S.S.

Exista o dilemă majoră asupra modalităţii de reacţie la acţiunile întreprinse de Uniunea Sovietică. Cei care pledau pentru o acţiune militară imediată aveau ca argument suprem ineficacitatea unei eventuale carantine navale care nu putea scoate rachetele sovietice din Cuba. Este vorba aici despre membrii Joint Chiefs of Staff care erau în unanimitate pentru o astfel de intervenţie în forţă. Generalul Curtis LeMay, Air Force Chief of Staff, era cel mai virulent în argumentare, susţinând că atacul aerian era singura soluţie. După ce le-a ascultat poziţia, preşedintele Kennedy l-a întrebat pe general cum o să reacţioneze sovieticii după o astfel de acţiune, la care acesta din urmă a răspuns că Moscova va ramâne pasivă. Aceasta replică l-a lăsat sceptic pe preşedinte care a susţinut faptul că nici ruşii, cum nici americanii de altfel, nu pot rămâne pasivi la o astfel de ofensivă în care rachetele să fie eradicate şi mulţi soldaţi sovietici să îşi piardă viaţa. A continuat spunând că U.R.S.S. va raspunde cu aceeaşi monedă la Berlin, dacă nu în Cuba.

Pentru a concluziona această intâlnire, generalul David M Shoup a spus : “Sunteţi într-o situaţie destul de dificilă, domnule preşedinte.” la care Kennedy a replicat imediat : “Şi voi sunteţi împreună cu mine.”