Criticismul Junimist

Generaţia paşoptistă (1821-1861) a fost prima care şi-a propus să reducă diferenţa enormă care separa, în acel moment, cultura românească de cea europeană.

Încercarea de reducere a decalajului Ţărilor Române faţă de Occident a atras după sine şi exagerări, Mircea Eliade caracterizând epoca drept una de megalomanie românească, când noi ne credeam centrul atenţiei universale.

Această epocă se caracterizează prin setea de monumental, de grandios, orientarea creatorilor români spre autorii şi operele fundamentale ale literaturii universale (Biblia, Homer, Cervantes, Shakespeare, Rafael, etc.).

Pentru a ajunge la calitate era nevoie mai întâi de o acumulare cantitativă. De aceea Ion Heliade Rădulescu îi îndemna pe cei care aveau ceva de spus să scrie cum vor putea şi cât vor putea.

Aceasta a fost etapa ,,naivă’’ a romantismului românesc, urmată imediat de etapa critică, reprezentată de Mihail Kogălniceanu, care combătea imitaţia (,,Traducţiunile nu fac o literatură’’) şi propunea drept surse de inspiraţie pentru creaţia originală: istoria, folclorul, natura.

În acest context, contribuţia lui Kogălniceanu şi programul său Introducţie, considerat manifest al romantismului românesc, au fost esenţiale pentru modernizarea culturii româneşti.

Abia generaţia junimistă a trasat justa graniţă între noutăţile cu adevărat fertile şi imitaţie.

O tradiţie a banchetului anual prin care se aniversa înfiinţarea Societăţii Junimea, cerea ca ,,secretarul perpetuu’’, Iacob Negruzzi, să ţină un discurs glumeţ care să înceapă cu următoarele cuvinte: Originea Junimii se pierde în noaptea timpurilor. Într-adevăr, momentul naşterii societăţii nu poate fi stabilit cu precizie. Se ştie totuşi că începutul l-au făcut, prin luna februarie 1864, cinci tineri de curând sosiţi la Iaşi din străinătate, de la studii: Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Petre Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi. Ei hotărăsc înfiinţarea unei societăţi literare, numită ulterior Junimea, la sugestia lui Theodor Rosetti.