Vizionarism la Nichita Stănescu - Originalitate și Unitate a Contrariilor

Cel mai însemnat poet “tânăr”, Nichita Stănescu e, alături de Marin Sorescu, unul dintre cei mai controversaţi poeţi români contemporani.

Nichita Stănescu este poet fantastic şi în acelaşi timp dramatic, un contemplativ şi un luptător, un sentimental şi un ideolog, un mistic vizionar şi un îndragostit de real. Rareori un poet a recurs la atâtea abstracţiuni, versurile par adesea un catalog de idei filozofice generale, de noţiuni din fizică, biologie, astronomie sau chimie, de simple definiţii şi teorii, de numere şi litere. Însă rareori un poet a avut o mare capacitate de a unifica aceste abstracţii într-un spaţiu atât de concret, mai real decât priveliştea unei păduri sau a unei străzi.

Considerat în mod unanim cel mai însemnat poet din cea de-a doua jumătate a veacului al XX-lea, face parte din prima generaţie de poeţi, anume generaţia 1960, care reuşeşte să refacă drumul spre literatura interbelică. Existenţa într-un timp al interdicţiilor de tot felul nu constituie un impediment pentru Nichita Stănescu; el dezertează de la realitatea socială şi îşi creează o lume patronată de îngerul cu o carte în mână, transfigurează universul printr-un insolit sistem de substituţii simbolice, susţinute de un limbaj liric pe cât de şocant şi neverosimil, pe atât de romantic.

În legătură cu Nichita Stănescu nu a rămas nimic nespus. Despre Nichita s-a scris foarte mult, încă din timpul vieții lui. S-a scris din contrarietate, din admirație, din snobism.

Poet modern prin structură şi abordare, dar romantic prin natura poeziilor, Nichita Stănescu imaginează lumea ca metaforă, în care cuvintele se zbat între sens şi logică.

Nichita Stănescu era prin vocație un improvizator și un amator de succes imediat. Singur mărturisea că, dacă nu îi reușea un poem, nu revenea asupra lui, ci scria altul, și apoi altul, și tot așa, la nesfârșit. Imperfecțiunea era un stimulator pentru proliferarea textelor. Analogic, “starea poeziei” e starea virtualităţii, a recursurilor, a posibilităţii, a colocviilor, a confruntărilor, a sincerităţii, climat al transportării în paralel, a crizei şi aspirațiilor conştiinţei însăşi.

Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “poezia poeziei”. Stănescu însuşi afirma: “poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii”. De-a lungul întregii sale creaţii se disting încercări de a defini concepţia sa despre cunoaştere prin artă, despre echilibrul dintre conţinutul şi forma poeziei, despre relaţia poetului cu cuvântul. Poezii pe această temă: “Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta poetică”, “Arta scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca şi soldatul”, “Căutarea tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”.

Descendența spirituală a lui Nichita Stănescu vine, fără îndoială, din lirismul lui Mihai Eminescu, căruia îi și dedică poezia sa de debut, "O călarire în zori", din poetica filozofică a lui Lucian Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu, fiind, asemenea lui Arghezi, un inovator al Cuvântului. Eugen Simion defineşte opera lui Nichita Stănescu ca fiind " Criză de identitate. Un poet al transcendenței", concepție sugerată încă din titlul studiului, care face parte din lucrarea "Scriitori români de azi", în care criticul sesizează originalitatea artistică a poetului.

Privitor la concepția sa literară, Nichita afirmă într-un eseu de tinerețe: "clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede deodata ideile și sentimentele, dar le vede cu cuvintele". Pentru Nichita, Cuvantul are materialitate, fiind "preumblare prin sinele lucrurilor", iar Poezia e definită ca "aventura cuvântului", așadar poezia este comunicarea Sinelui cu Sine, prin cuvânt. Lumea, ca atare, nu existsă în afara cuvântului, ci se naște o dată cu revelarea eului, a cunoașterii de sine.

Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reaşează după o ordine proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi două cuvinte / De parcă iarba verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.”.(Nod 33)

Opera lui Nichita Stănescu este greu de încadrat cu strictețe într-un curent, într-o mișcare literară, căci originalitatea o singularizează puternic în cadrul creațiilor românești sau chiar al celor universale. Aceasta îl desparte de suprarealiști și de futuriști, făcându-l un poet modern al spiritului epopeic și al mitologiei eului originar.

S-a spus despre poezia lui Nichita Stănescu că este de natură inițiatică, dar și că trebuie considerat un joc. Că se caracterizează prin ermetism, dar și că o poate înțelege până și un copil. Că a rezultat dintr-un proces de spiritualizare, dar și că aparține unui senzual. Că deschide o perspectivă filosofică asupra lumii, dar și că rămâne exclusiv text. Că este discontinuă dar și că reprezintă o neîntreruptă emisie de lirism. Că valorifică tradiția poeziei noastre, dar și că echivalează cu o reformă fără precedent al limbajuli liric.

Această poezie nu este complicată, sau, mai exact spus nu este întotdeauna complicată, dar poate să rămână complet străină unui om care se află într-o atitudine morală improprie.

Arta este, în concepția lui Nichita Stănescu, o modalitate de cunoaştere, iar artistul este Demiurgul, poetul identificându-se cu poezia într-un tot primordial, cuvintele sunt ipostaze ale existenţei poetului: "Eu sunt cel care păzeşte poarta/ Ca nu cumva eu însumi să fug". Poezii care ilustrează profesiunea de credinţă a poetului sunt sugestive înca din titlu: "Arspoetica", "Artapoeziei", "Arta scrisului", "Poezia", "Autoportret".

"Poezia este ochiul care plânge

ea este umărul care plânge

ochiul umărului care plânge

ea este mâna care plânge

ochiul mâinii care plânge

ea este talpa care plânge

o, voi, prieteni,

poezia nu este lacrima

ea este însusi plânsul

plânsul unui ochi neinventat

lacrima ochiului

celui care trebuie să fie frumos,

lacrima celui care trebuie să fie fericit." (Poezia)

Demn de luat în considerare este faptul că poezia lui Nichita Stănescu nu are deloc o configurație estetică simplă. Promovează simplitatea și invită la simplitate, dar dacă o “desfacem” se dovedește deosebit de complexă

Numeroase poeme au fost scrise - în cunoscuta grație nichitastănesciană, rondă și lavă – pe șervețele de hârtie, margini de ziare, bilete de teatru, pentru a fi dăruite unor oameni ridicați pe loc de rangul de prieteni( există și poeme scrise cu creionul dermatograf pe pereții dormitoarelor unor frumoase femei).

Pentru Nichita Stănescu, Pamântul si Cosmosul sunt subiecte de îndelungă şi fertilă meditaţie, simbolurile care domină o mare parte a operei.

Temele abordate de Nichita Stănescu sunt: dragostea, moartea, naşterea, condiţia poetului şi a poeziei, setea de real, setea de absolut, meditaţia asupra condiţiei umane, iubirea ca act de cunoaştere.

Sentimentul iubirii este văzut ca o stare de iluminare. Volumul “O viziune a sentimentelor” (1964) poartă pecetea unor idile sentimentale.