Analiza comparativă România-Danemarca

I. SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT. CONCEPT, COMPONENTE, INDICATORI DE EFICIENŢĂ

I.1.Sistemul de învăţământ. Delimitări conceptuale

Sistemul de învăţământ este reprezentat de totalitatea instituţiilor şcolare şi educative ale unei societăţi care sunt organizate şi funcţionează, în mod corelat, după anumite principii, în vederea realizării unor anumite finalităţi ale educaţiei, specifice pentru o epoca istorică. Începutul organizarii sistematice a învăţământului, după principiul ierarhizării nivelului de şcolarizare potrivit vârstei elevilor, datează din secolul al XV-lea, când au apărut prima şcoală secundară a lui Vittorino da Feltre (1423) şi universităţile Renaşterii.

Ca parte a sistemului de educaţie, sistemul de învăţământ coordonează şi asimilează acţiunile pedagogice proiectate şi realizate (de)la nivelul următoarelor instituţii:

* Şcoala, reprezentată prin: grădiniţe, şcoli primare, şcoligenerale, şcoli profesionale, şcoli speciale, grupuri şcolare, licee, colegii universitare, universităţi, unităţi de instruire permanentă (recurentă, reciclare, perfecţionare) unităţi de învăţământ conexe (centre, cabinete de asistenţă psihopedagogică a elevilor, cadrelor didactice, părinţilor; centre, cabinete logopedice, case ale copiilor şi elevilor);

*Instituţiile specializate în educaţie/instruire non-formală, complementare în raport cu şcoala: casele şi cluburile elevilor/studentilor, taberele pentru elevi/studenţi, centrele de formare

profesională, centrele de vacanţă (“loisir”), presa şcolară/universitară, radio-televiziunea şcolară/universitară, reţelele de informatizare şcolare/universitare;

*Organismele instituţionale ale comunităţilor educative (locale, zonale; profesionale etc.) care sprijină şcoala în mod direct, conform unor relaţii contractuale: familia/comunitatea părinţilor; agenţii economici, politici, culturali, biserica etc. (CRISTEA, S., 2000, p. 337).

În majoritatea ţărilor lumii, sistemele de învăţământ sunt structurate pe cicluri de învăţământ (primar, secundar, superior) şi trepte (de exemplu, învăţământul secundar inferior si superior, învăţământ superior de lungă durată şi de scurtă durată). Fiecare treaptă este, la rândul ei, structurată pe mai multe profiluri şi filiere (de exemplu, licee de filologie, licee economice, militare, pedagogice etc.).

I.2. Sistemul de învăţământ – subsistem al sistemului social global

Sistemele de învăţamânt pot fi analizate ca subsisteme ale sistemului social global. Organizarea, structura, conţinutul şi principiile care le stau la bază sunt determinate de caracteristicile celorlalte subsisteme sociale: subsistemul economic, politic, cultural, comunitar si natural. La rândul său, învătămantul exercită influenţe asupra tuturor acestora. Subsistemul economic oferă justificarea pragmatică: sistemele deînvăţământ, în funcţie de starea economiei, îşi pot propune fie să răspundă unor nevoi economice şi sociale ale momentului, fie să vină în întâmpinarea solicitărilor din partea celor educaţi, fie să pregătească forţa de muncă necesară unor noi tipuri de activităţi şi produse economice care sunt aşteptate să predomine în viitor. De exemplu, procesele sociale definitorii pentru revoluţia economică postindustrială (informatizarea proceselor productive, transformarea ştiinţei în factor de producţie etc) solicită dezvoltarea unor calităţi umane superioare, bazate pe un înalt sistem de valori personale, necesare pentru a compensa natura impersonală a tehnologiilor, ceea ce implică conceperea unor sisteme de învăţământ care să pregătească şi să ofere deschiderea spre forme de educaţie permanentă. Sistemele de învăţământ se dosebesc între ele, printre altele, prin deschiderea lor instituţională, unele fiind mai rigide (permiţând doar un acces limitat la o educaţie iniţială), altele fiind mai suple, în sensul că permit o educaţie permanentă şi o formare continuă, valorificând toate celelalte influenţe educative nonformale şi informale pe care oamenii le primesc din partea societăţii. Subsistemul politic, prin ideologia dominantă, influenţează principiile de selecţionare a valorilor care vor fi transmise prin învăţământ: un învăţământ doctrinar, preocupat doar de transmiterea unor doctrine, un învăţământ militant, în care, pe lângă doctrină, se transmite un mic număr de valori esenţiale, un învătământ directiv spre valorile esenţiale ale umanităţii sau nondirectiv, bazat pe persuasiune, fără intenţia de a impune ceva. Subsistemul politic influenţează, în egală măsură, accesul populaţiei la diferitele niveluri ale educaţiei (limitat, liber, foarte restrâns, prin felurite concursuri) sau accesul la luarea deciziilor privind învăţământul, atât în ceea ce priveşte participanţii la decizie, cât şi nivelurile de luare a deciziei (naţional, regional, instituţional.

Subsistemul cultural oferă justificarea filozofică a deschiderii culturale spre o educaţie diferenţiată după aptitudini sau un învăţămant nivelator, în funcţie de forţa cu care se impun în societate concepţiile privind necesitatea unei educaţii egalitariste, democratice sau aristocratice, sau de prestigiul de care se bucură diversele concepţii asupra culturii şcolare: cultura eclectică (“doar ceea ce este mai bun şi mai profund”), cultura deschisă (“tot ceea ce este făurit de om în societate”) sau necesitatea unei culturi selective, produsă de elite culturale. Cultura epocii împreună cu subsistemul politic explică focalizarea educaţiei (individualistă, sociocratică sau umanistă), dar şi orientarea educaţiei spre trecut şi tradiţie, spre prezent, spre un viitor nespecificat sau spre un model precis de societate.