Coduri de etică ale organizațiilor

Capitolul I. Ce este un cod de etică?

România e o țară în care aproape toată lumea e sceptică în legătură cu instituționalizarea eticii, de la specialiștii în etică și până la manageri. Nu e de mirare: „românul e născut poet”. Se vorbește deseori cu respect despre “morală”, dar rareori se depășește nivelul declarațiilor sau al redactării codurilor etice, îndeobște ținute cu grijă în sertare, și foarte rar sunt abordate frontal marile teme ale micii corupții sau ale unor pattern-uri de comportament imoral intrate în tradiție și acceptate ca atare. Se vorbește uneori despre „scrierea” codurilor de etică ca despre o nouă și promițătoare meserie. Oricât ar părea de curios, această predilecție lingvistică vădește o mentalitate inadecvată. Codurile de etică nu se scriu, ci se montează într-un dispozitiv de management al eticii fără de care nu pot funcționa. Doar „scrise”, ele sunt simple bucăți de hârtie fără niciun efect. Din păcate, ne aflăm într-o situație în care nici măcar „scriitori” profesioniști de coduri de etică nu avem. Cu atât mai puțin proiectanți de „infrastructuri etice”. Acestea nu au ajuns încă meserii în țara noastră. Lupta împotriva corupției și pentru moralitate în viața publică nu s-a instituționalizat și profesionalizat, prin urmare nu trebuie să ne mire lipsa de rezultate și scepticismul majorității. În locul profesioniștilor în managementul eticii au proliferat „ofițerii etici” avizi de fonduri europene și formați la “morala bunicii”; prin urmare va trebui să ne obișnuim în continuare cu mimarea preocupărilor de etică instituțională.

În mod tacit, mai ales în grupurile mici și în firmele cu număr relativ redus de salariați, există un nivel informal de înțelegere etică, de consens moral între indivizi asupra a ceea ce se numește minimul moral în comportare. Nevoia de codificare adică de trecere de la reglarea spontană a comportamentului la o reglementare formală, oficială, este tot mai prezentă, mai ales o dată cu incertitudinea postmodernă asupra temeiurilor aprecierii morale, dar și odată cu creșterea numărului de angajați și mărirea cifrei de afaceri. Pentru a reglementa problemele etice în organizații și în societate în general, au apărut diverse coduri etice.

Codul de etica poate fi definit prin mai multe moduri:

- un ansamblu de percepte, prescriptii de conduita pentru diverse aspecte ale valorii morale de drept, socio-profesionale;

- declaratie formala care constituie un ghid etic pentru modul in care oamenii dintr-o organizatie trebuie sa actioneze si sa ia decizii;

- un ghid al practicilor de afaceri care directioneaza comportamentele umane individuale si de grup;

- un document formal care statueaza normele si credintele, reflecta valorile obiective si principiile promovate de o firma, reflectand gradul de cultura al firmei.

O definiție sintetică asupra codului etic, care e acceptată de specialiștii englezi, americani, germani, japonezi și, deloc în ultimul rând, de cei francezi, ar suna astfel: codul etic este un document scris ce enunță și enumeră valorile, normele și tipurile de conduite pe care întreprinderea, firma sau compania dorește să le vadă aplicate atât în interior, cât și-n exterior. Incitativ (cu o dominantă culturală) sau coercitiv (cu o dominantă disciplinară), codul are menirea de a atrage atenția oamenilor din organizație, dar și ansamblului de părți interesate (în producție, desfacere,afaceri), asupra faptului că performanța economică nu se obține cu orice preț, că scopul nu justifică întotdeauna mijloacele; el constituie un instrument de reglementare a relațiilor între firma văzută ca o entitate, ca o instituție ce se conduce după reguli formale și informale ce cuprind personalul acesteia și stakeholders.

În timp, s-a impus ideea că, prin codul său, organizația încearcă să răspundă:

a) presiunilor interne sau externe exercitate asupra ei și să facă față acelor tipuri de evenimente care-i incriminează moralitatea;

b) în numele principiului precauției, orice firmă de afaceri încearcă să se disculpe anticipat, față de orice acuzație potențială de amoralitate sau imoralitate, apărându-și în același timp interesele

Aceasta n-a însemnat totuși că, înainte de publicarea codului etic, firmele erau lipsite de moralitate, ci că, pur și simplu, din numeroase motive au ajuns să își dorească o etică reactivă și o etică practică, să-și facă cunoscute principiile lor etice. În orice caz, sunt prezente în istoria impunerii codurilor două tipuri de motive, unele defensive, iar altele ofensive.

Rațiunile defensive cele mai evidente sunt:

a) dorința de autoreglare

b) dorința societății actuale de a fi morală

c) presiunea acționarilor

d) presiunea consumatorilor

e) reacția la scandaluri

f) reacția la elaborarea unei legi naționale, comunitare sau internaționale

g) restabilirea climatului social în firmă sau întreprindere

La fel de pregnante sunt și motivele ofensive:

a) adoptarea unui regim managerial nou

b) ameliorarea reputației organizației

c) creșterea părților ocupate pe piață

d) nevoia unei referințe comune

e) clarificarea obiectivelor organizației

f) descentralizarea deciziei

g) diferențierea față de concurență

h) stabilirea unei clientele fidele

i) implicarea personalului

j) recrutarea de salariați integri

k) orientarea și controlul comportamentului salariaților

Exemple de documente cu rol de reglementare:

o Codul lui Hammurabi (sec. XVIII - XVII), aparținând Regatului vechi babilonian, reprezenta o culegere de legi;

o Codul lui Manuc (sec. XIII- XVI) din India antică era un ansamblu de legi civile si religioase;

o Decalogul sau cele 10 porunci din Vechiul testament (sec. XI i.Ch.), relevate lui Moise pe Muntele Sinai;

o Jurământul lui Hipocrat (sec. V-IV), etc.