Management internațional între două țări

INTRODUCERE

Internationalizarea este un proces obiectiv. Realitatea istorică arată faptul că, pe măsura dezvoltăriisale, firma tinde să depăsească limitele locale, nationale si regionale ale mediului de afaceri, să-si extindă activitatea în spatiul economic global, a cărui formare este posibilă prin chiar miscarea înspre exterior a firmei.

Cresterea gradului de internationale a afacerilor a dus la extinderea abordărilor manageriale în context international. Între astfel de abordări se află managementul comparat, managementul intercultural, managementul international si managementul global.

Managementul comparat este strâns legat de managementul international cu care uneori este confundat. Însă managementul international reprezintă managementul activitătilor firmei la scară internatională si are rolul de a mentine organizatia într-o stare de echilibru dinamicîn cadrul mediului global.

Managementul comparat diferă si de managementul intercultural, care studiază valorile fundamentale împărtăsite de comunitate, pe când managementul comparat are pronuntat caracter institutional.

Necesitatea abordării managementului comparat rezidă tocmai în identificarea cauzelor care determină ca nivelul de performantă economică al unei organizatii sau natiuni să fie mai redus decât al altora.

În managementul comparat nu se pune problema celui mai bun mod de a organiza, planifica sau diviza, ci care sunt mijloacele cele mai eficace într-o situatie dată, întrucât există întotdeauna mai multe moduri de a conduce eficace o organizatie, care depind de elementele specifice situatiei. Astfel, esenta mangementului comparat este de a asigura transferul international de know-how managerial.

MEDIUL CULTURAL

CHINA

Civilizatia chineză a apărut în mil. III î.Hr. pe văile fluviilor Huanghe si Yangzi. În sec. III î. Hr., împăratul Zheng de Qin (Shi Huangdi) a întemeiat dinastia Qin si a unificat principatele într-un singur imperiu. Dinastia Han a deschis comertul cu Occidentul. Fiind atacat de nomazii din nord (huni), imperiul s-a destrămat fiind refăcut câteva secole mai târziu.

China este una dintre cele mai conservatoare tări din Asia, deci atingerea este rar întălnită. Oamenii de aici nu îsi manifestă afectiunea în public. Este în regulă sa te tii de mână cu cineva, atât timp cât este vorba de un gest prietenesc. Chinezii au spatii personale mici si de aceea "ciocnirile" neintentionate pe stradă nu necesită scuze.

În general, chinezii se salută prin plecăciuni sau dând usor din cap. Strângerea de mână este si ea folosită. Îmbrătisările si sărutul sunt foarte rar practicate în timpul întălnirilor. Atunci când se fac schimburi de cărti de vizită, acestea sunt înmânate cu ambele mâini. Atunci când cheamă pe cineva la ei, chinezii îsi îndreaptă palmele în jos si îsi miscă degetele în fată si în spate. Cultura lor spune că este nepoliticos să chemi pe cineva tinând palma în sus, acest semn fiind folosit doar în cazul animalelor.

Postura este de asemenea foarte importantă în China. Nu este permis umblatul greoi si este de asemenea interzis sa pui piciorul pe scaune si mese.

Chinezii încearcă să nu spună niciodată "nu". Atunci când nu sunt de acord cu ceva, ei se opun aplecându-si capul pe spate si trăgând aer în piept puternic, printre dinti.

În istoria Chinei s-a ridicat adeseori întrebarea dacă chinezii erau un popor religios, pentru că nu au cunoscut o mitologie bogată ca alte popoare, nu s-a constituit o teologie strictă, iar clasa sacerdotală nu avea atâta influentă. Dar încă din epoca Shang (secolul al XVI –lea – secolul al XI-lea î. Hr.) existau cosmogonii si un cult, alături de mitologie, samanism, mistică si divinatie. În istoria veche a Chinei, o mentiune aparte se cuvine faimosului împărat Huangi, temut când era în viată, dar si după moartea sa. El si-a construit mormântul protejat de o armată impresionantă de soldati din teracotă, iar camera mortuară apărată de infuzii de mercur extrem de toxice, care au făcut ca nici astăzi să nu fi intrat nimeni acolo.

Doctrina religioasă predominantă este politeismul ca si majoritatea religiilor arhaice. Filozofia chineză si religiile Chinei nu pot fi întelese în afara traditiei. Termenul "jia" înseamnă "traditie" sau "clan". El desemnează, totodată, un curent de gândire. În China se învată ca traditia intelectuală se transmite ca si traditia familială.

Istoria culturii acestei etnii se păstrează în literatura orală si arta desenelor de broderie pentru vestimentatie. Diferită de alte minorităti care nu au avut în trecut scriere proprie, etnia miao a conservat treditia istorică nu numai în literatura oralî, ci si în desene si picturi, mai ales în desenele de broderii.

Cât priveste vestimentatia, nimeni nu poate să spună câte modele si stiluri există. Potrivit Culturii Ilustrate a Costumelor Nationale din China, întrucât miao au peste 100 de ramuri, aceasta are cel putin 100 de stiluri de vestimentatie. Locul unde se găsesc cele mai variate stiluri de îmbrăcăminte se află în sud-vestul provinciei Guizhou unde locuiesc cei mai multi membri ai acestei etnii.

Civilizatia din China este strict legată de traditiile chinezesti. Printre traditiile chinezesti cele mai cunoscute amintim mai întâi de cultura ceaiului. LocuitoriiChinei au împărtit ceaiul în 5 mari categorii: ceaiul verde – Longjin,Wulong, ceaiul aromat – Jasmine, ceaiul negru si ceaiul comprimat. În China există un mod special de a bea ceai si de a-l servi, cuprinzând mai multe etape: facerea ceaiului, modul îmbinării plantelor si aromelor si unstensilele de servire a ceaiului, cum e ceainicul. Această cultură a ceaiului poartă denumirea de "Cha Dao". Maniera corectă de a te aseza reprezintă de asemenea o cultură traditională în China antică. Existau trei pozitii principale: pozitia Fu – cu picioarele încrucisate, pozitia Qiju – două picioare întinse drept în fata corpului, pozitia Ji - sezut pe genunchi cu fesele sprijinite pe călcâie si pe picioare. Traditii chinezesti întâlnim si în arta culinară.

Bucătăria chinezească este cunoscută în întreaga lume nu doar prin prezenta restaurantelor chinezesti în aproape toate tările ci, mai ales, prin gustul minunat, diversitatea sortimentală si prin prepararea inedită a mâncărurilor.

Prin arta culinară întelegem, în China, tot ce este legat de mâncare, preparare, sau de gustare. Aceasta este o traditie si o istorie milenară. Vorba spune că mâncarea constituie baza existentei omului. În antichitate, împăratii duceau o viată de huzur, bucătarii imperiali fiind cei mai buni din întreaga tară. Ei preparau cele mai delicioase mâncăruri pentru împărati si curtea imperială, bucate ce nu se repetau de la o masă la alta. Din zeci si sute de feluri la fiecare masă, împăratii gustau doar câteva, majoritatea fiind neatinse. Niste versuri ale marelui poet Dufu din dinastia Tang, contemporan al poetului Li Taibai sună asa: "În timp ce de dincolo de poarta vopsită în rosu a bogătasilor vine mirosul vinului si cărnii ce putrezesc; oasele săracilor care au murit de foame si de frig sunt risipite pe drumuri". Aceste stihuri oglindesc foarte bine viata bogatilor si săracilor de odinioară. Iar versurile "Dacă vrei să cunosti ce contine farfuria; Fiecare bob îti va spune despre osteneala tăranilor" reflectă munca grea si eforturile uriase depuse de truditorii pământului pentru hrana cea de toate zilele.