Școala Relațiilor Umane

Preocupările privind conducerea activitătii umane au apărut odată cu primele forme de organizare socială si s-au amplificat pe măsura progresului material si spiritual al omenirii.

Desi elemente si percepte ale managementului apar încă din Antichitate, cristalizarea lor stiintifică este de dată relativ recentă, dacă privim formarea stiinttei managementului din perspectiva istorică.

Dezvoltarea stiintei si tehnicii a accelerat si îmbogătit gândirea umană în domeniul organizării si conducerii activitătii economice si sociale.

În ceea ce priveste managementul stiintific, ca proces a cărui evolutie este o reflectare a preocupărilor de analiză si dezvoltare a teoriei sale, se pot distinge trei etape principale:

- managementul empiric;

- începuturile managementului stiintific;

- managementul stiintific.

Managementul empiric caracterizează perioada în care functia managerială era îndeplinită de proprietarul intreprinderii si se baza pe intuitie, experientă practică si bun simt.

Începuturile managementului stiintific sunt marcate de aparitia si consolidarea unor concepte generale de managementului. Folosirea în procesele de productie a unor echipamente de valoare mare si cu un ridicat randament, introducerea largă a mecanizării, utilizarea de noi surse energetice, modificarea structurii fortei de muncă au determinat schimbări profunde în structura internă a proceselor de productie. Aceste schimbări au solicitat competente cărora conducerea empirică nu le putea face fată.

Managementul stiintific este etapa actuală, contemporană, în care numeroase rationamente apărute în prima jumătate a secolului al XX- lea s-au precizat într-o asemenea măsură, încât pot fi identificate si integrate într-un concept general asupra unui proces cuprinzător de management. Progresele în domeniul stiintei si tehnicii, în general, în tehnologia comunicatiilor, a informaticii si calculatoarelor si a teoriei sistemelor, în special, favorizează si totodată impun exercitarea managementului numai pe baze stiintifice.

Ce sunt şcolile de management?

Complex si uneori divergent, actul de conducere este definit de eforturile depuse în practica managerială a mai multor decenii. Pe măsură ce conditiile economice si sociale s-au schimbat, s-au modificat si modalitătile prin care managerii întelegeau să ajute la atingerea obiectivelor organizationale.

Cea mai bună modalitate de a întelege dezvoltarea practicii manageriale actuale este analizarea scolilor de gândire managerială apărute de la începutul secolului trecut.

În evoluţia şi dezvoltarea teoriei practicii manageriale a apărut o serie de curente, care pot fi grupate după principiile şi modalităţile de gândire, în legătură cu eficientizarea activităţii întreprinderii în următoarele şcoli de bază:

scoala clasică (traditională);

scoala relatiilor umane ( sociologică);

scoala cantitativă ;

scoala neoclasică;

scoala sistemică;

Are ca dată de aparitie si durată perioada cuprinsă de la începutul secolului al- XX-lea până în deceniul al cincilea.

Ca reprezentanti putem aminti pe:

Henry Fayol;

Frederick Taylor;

Jakles Mooney.

În meritul acestei scoli este în primul rând contributia decisivă la constituirea Știintelor Managementului, precum si la implantarea unei optici economice managementului.

Scoala clasică este cea mai veche, având două părti:

- „managementul stiintific’’

- „ managementul administrativ”.

„Managemnetul stiintific” are printre reprezentanti pe F.W. Taylor, H. Gantt, F. Si L. Gilbreth, iar conceptul „administrativ” pe H. Fayol si C. Barnard.

Reprezentantii managementului stiintific au fost preocupati de îmbunătătirea productiei prin cresterea eficientei muncii, a productivitătii lucrătorilor.

F. W. Taylor, numit părintele managementului stiintific, a formulat, de exemplu, o serie de principii ale conducerii si organizării muncii, afirmând pentru prima oară că managementul întreprinderii trebuie asezat pe baze stiintifice, necesitând metode, tehnici si măsuri special elaborate si verificate.

Principiile preconizate de Taylor:

înlocuirea regulii folosirii arătătorului cu stiinta;

armonie în loc de discordie în actiunile grupului;

cooperare în loc de individualism haotic;

productivitate maximă în loc de una limitată;

antrenarea muncitorilor până la nivelul maxim posibil pentru a avea cea mai înaltă prosperitate, atât ei cât si compania.

In conceptia sa, nu numai tehnica e productie ce trebuie proiectată, normată si standardizată, ci si munca, organizarea si conducerea ei.

Este cunoscută în literatura de specialitate ca scoala psihosociologică si este conturată mai ales în ultima jumătate a sec. XX si are ca reprezentanti pe:

Elton Mayo

C. Argyris

Max Weber

Douglas Gregor

H.J Leavit

R. Likert

F. Herzberg

M. Scott

Meyers si altii.