Proiect Individual pentru Produsul Generic Ceai - Lipton

Din Orient spre Apus

E greu sa gasesti un coltisor al lumii, unde ceaiul n-ar fi solicitat. Aceasta bautura ocupa al doilea loc dupa apa. Patria ceaiului este China de Sud-Vest si regiunile învecinate ale Birmaniei de Sus si ale Vietnamului de Nord. Curios este faptul ca însusi cuvântul ceai a patruns în limbile Europei de Est prin filiera limbilor turcice din chineza de nord cha, iar în Europa de Vest etimonul a fost preluat din chineza de sud te. A explica si a urmari procesul încetatenirii lui în limbile europene este tot atât de dificil, ca si a stabili timpul exact al aparitiei acestei bauturi în diferite regiuni.

Prima mentiune despre ceai o atestam inca în antichitate. Cum a fost descoperit ceaiul, ne vorbesc legendele Chinei, Indiei, Japoniei. Conform uneia dintre ele, ceaiul a aparut la facerea Pamîntului si Cerului, el este asociat cu numele Regelui Soarelui Iani-di.

Conform altei legende, imperatorul Chinei de Sud Cen Hung (mileniul III î.e.n.) întâmplator a gustat bautura obtinuta din frunzele ce au nimerit întâmplator în apa fierbinte. Bautura s-a dovedit a avea o aroma si un gust atât de placut, încât imperatorul a ordonat sa fie strânse si pastrate aceste frunze si a emis un ordin prin care decreta sa fie folosite în toata tara.

Monumentele istorice atesta ca ceaiul era cunoscut în China înca în perioada celor trei împaratii (anii 220-280). Începutul cultivarii lui dateaza cu anul 350.

În India

Hindusii erau de parere ca arbustul de ceai a fost descoperit întâmplator de printul Bodhidharma, pe când calatorea în China de Sud. Conform unei legende japoneze, arbustul de ceai a rasarit pe locul unde au cazut pleoapele printului Daruma, pe care acesta le-a taiat, ca sa nu adoarma în timpul meditatiei. Discipolii lui Daruma au adunat frunzele acestui arbust si au pregatit o bautura tonica.

Multa vreme se considera ca arbustii sunt unica specie a aceastei plante. În 1763 un navigator suedez a adus din China cunoscutului naturalist Karl Linei un arbust viu de ceai. Savantul, fiind convins ca este o planta unica, i-a atribuit în clasificarea sa, denumirea thea sineusis – “ceai chinezesc”. Abia în secolul XIX în provincia indiana Assam, în Birmania si Laos au fost descoperiti arborii de ceai. Botanistii au fost nevoiti sa recunoasca existenta altei specii de ceai, pe care au numit-o thea assamica – “ceai de Assam”. Cu cât mai departe înaintezi spre nord, cu atât mai mici sunt arbustii de ceai, iar mai aproape de ecuator – arbustii ating înaltimea arborilor.

Întâietatea si avantajele ceaiului de arbust salbatic chinez, în raport cu varietatile lui cunoscute, a fost demonstrata prin analiza biochimica de catre chimistul sovietic K.M. Djemukadze.

În China

Filozofii chinezi afirmau ca ceaiul e mai bun decât vinul, deoarece, fortifica si învioreaza, nu provoaca ameteala si e mai bun decât apa, fiindca nu este vector de boli infectioase.

Initial, ceaiul era întrebuintat de diriguitori si fetele bisericesti ca bautura tamaduitoare, care înlatura oboseala, întareste puterile si vederea, dar si ca component al alifiilor în tratarea, spre exemplu, a reumatismului. În Patria sa, ceaiul a început sa fie folosit ca bautura prin secolul V. Era pretuit foarte mult, demnitarii îl primeau în dar de la imperatori ca semn de gratificatie. În secolul VI ceaiul era bautura preferata a protipendadei. Doar spre secolul X în China ceaiul ajunse sa fie o bautura nationala si, respectiv, obiect al comertului.

În Europa

În Europa ceaiul a fost adus prin secolele XVI-XVIII de catre portughezi si olandezi. Consumarea acestei bauturi se transforma într-o traditie a reuniunii de dupa prânz si se extinde peste Oceanul Atlantic, pâna la New Amsterdam. În 1664 comerciantii companiei engleze din Ost-India au adus în dar regelui doua funturi de ceai. Darul a fost acceptat, bautura a fost apreciata dupa merite si de atunci a pornit marsul triumfal al ceaiului, la început ca obiect de lux, accesibil celor bogati si aristocratiei, iar mult mai târziu – ca bautura traditionala a maselor largi. Abia la sfârsitul secolului XVIII, dupa reducerea impozitului la ceai, el a devenit accesibil orasenilor, dar pentru marea majoritate continua sa fie un produs foarte scump. Ceaiul se bea în cafenele (prima apartinându-i lui Thomas Twinning, tesator de meserie), unde, în lipsa banilor marunti, în calitate de rest puteai primi bonuri pentru ceai, acceptate în magazine ca mijloc obisnuit de plata.

În 1793 lordul Makartni a adus din China seminte de ceai si le-a transmis Gradinii botanice din Calcutta, pentru a fi studiate si cultivate.

Pe întinderile nemarginite ale marilor alunecau în goana cliperele cu ceai – veliere rapide încarcate cu marfa de pret.

Devenira traditionale cursele de ceai, ce promiteau învingatorului un premiu. Este cunoscut cazul când trei clipere “Ariel”, “Teyping” si “Serika” au parcurs simultan distanta de 25 744 km si, aproape bord lânga bord, au intrat în port.

Pe insulele Java, Sumatra, în Vietnam ceaiul începe a fi cultivat din prima jumatate a secolului XIX, iar din a doua jumatate a secolului – în Africa si America de Sud, la începutul secolului XX – în Italia de Nord si Elvetia de Sud. În prezent cultivarea ceaiului a fost valorificata si în Australia.