Prospectarea Piețelor Externe în Marketingul Internațional

Introducere

În ultimele decenii, dezvoltarea impetuoasă a mijloacelor de comunicaţie şi de transport a permis reducerea continuă a timpului şi a distanţelor conectând fiecare localitate cu restul lumii şi contribuind prin aceasta la globalizarea pieţelor. Produse care mai demult erau locale sau naţionale azi sunt disponibile în întreaga lume. Pentru unele sectoare economice ca de exemplu aeronautica, chimia organică, telefonia, materialul feroviar, construcţiile navale, informatica etc. pieţele sunt mondiale, iar întreprinderile care activează în aceste domenii nu se pot menţine pe piaţa dacă nu îşi apropie clientela din numeroase ţări străine.

Pentru foarte multe întreprinderi descoperirea, învăţarea şi punerea în operă a marketingului internaţional se impun ca fiind rezultatul unei duble necesităţi: cea a unei deschideri sporite spre pieţele exterioare şi cea a unei stăpâniri mai bune a relaţiilor cu aceste pieţe. Deschizându-se spre exterior şi întărindu-şi apoi poziţiile cucerite, întreprinderile manifestă nevoia de a înţelege din ce în ce mai bine contextul străin în care se înscrie activitatea lor. Pornind de la această înţelegere ele îşi dezvoltă capacitatea de adaptare, garanţie a eficienţei şi perenităţii lor. Marketingul se impune ca un sprijin indispensabil al dezvoltării internaţionale a unei întreprinderi.

Capitolul I

Participarea națiunilor la comerțul internațional

Pentru a-şi spori consumul de bunuri şi servicii, naţiunile tind să se specializeze în producerea acelor bunuri pe care le pot realiza mai eficient decât alte naţiuni, adică cu costuri mai mici, obţinând un surplus destinat schimbului internaţional. Specializarea internaţională ne ajută să explicăm un alt concept fundamental, ce defineşte cadrul general în care se desfăşoară schimburile dintre ţări: diviziunea internaţională a muncii. Ea permite fiecărei naţiuni să consume, prin schimb, mai multe bunuri şi servicii decât ar fi posibil în absenţa specializării. În cadrul diviziunii internaţionale a muncii, naţiunile tind să cumpere din străinătate bunurile pe care fie le produc cu cheltuieli mai mari decât alte naţiuni, fie le produc la un nivel calitativ inferior, fie pur şi simplu nu le pot produce. România importă de exemplu orez din China deoarece el este produs acolo cu cheltuieli mai mici decât la noi. În schimb, dacă importăm din aceeaşi ţară, să spunem, rechizite şcolare sau jucării, o facem pentru că produsele similare româneşti sunt probabil inferioare calitativ celor chinezeşti. În acelaşi timp, România este nevoită să importe o gamă variată de mărfuri – de la materii prime şi produse de bază pentru industrie până la bunuri hi-tech cum sunt articolele de birotică, avioanele supersonice etc. – pe care nu le poate produce.

Diviziunea internaţională a muncii reprezintă expresia sintetică, la scară mondială, a tendinţelor de specializare a naţiunilor sau grupurilor de naţiuni în acele domenii, sectoare, industrii, ramuri, subramuri, produse etc. care prelucrează în modul cel mai eficient resursele de care dispun entităţile respective, în vederea participării lor la circuitul economic mondial. Participând la d.i.m., naţiunile îşi ajustează producţia internă la caracteristicile cererii de pe piaţa mondială, rezultatul fiind o alocare eficientă a resurselor la nivel mondial. D.i.m. este prin urmare produsul dezvoltării forţelor de producţie ale societăţii, ajunsă pe acea treaptă a dezvoltării industriale în care producţia la scară mare şi specializarea şi cooperarea în producţie reprezintă condiţii sine qua non pentru progresul tehnologic al naţiunilor. Ea a cunoscut un proces de adâncire şi diversificare continuă a formelor concrete de manifestare, purtând amprenta celor trei revoluţii industriale ce s-au succedat în ultimele două secole. Prima revoluţie industrială (care s-a desfăşurat în linii mari, în prima jumătate a secolului al XIX, sub conducerea Angliei, şi a dus la dezvoltarea ramurilor industriale de bază: extractivă, siderurgică, textilă, transporturi ş.a.) a impus o diviziune între sectoare, de tip industrie – agricultură, împărţind lumea în ţări industriale şi ţări non-industriale (furnizoare de produse de bază). Principalele sectoare ale unei economii naţionale sunt: sectorul primar (cuprinzând industriile extractive, agricultura ş.a.), sectorul secundar (ce include industriile prelucrătoare etc.), şi sectorul terţiar (serviciile). Pe lângă acestea, în ţările industrializate se conturează un al patrulea sector distinct, cuprinzând activităţile legate de cercetarea ştiinţifică.