Profesorul Ideal

Introducere

Din punct de vedere etimologic, termenul pedagogiei derivă in cuvântul grecesc paidogôgia ( de la pais, paidon = capil si agogé = actiunea de a conduce ), semnificând în sensul propriu al cuvântului, conducerea copilului, creşerea acestuia sub aspect practic, concret.

În calitate de şiinţă a educaţiei, pedagogia studiază esenţa si trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de desfăşurare a proceselor paideutice.

Pedagogia se particularizează, în raport cu celelalte discipline care studiază fenomenul educativ, prin aceea că se opreste asupra “producerii intenţionate a unor modificări în structura internă a personaliăţtii”

Primele informaţii despre profesor şi rolul său corespund epocii de organizare şi instituţionalizare a activităţii de educare a tinerelor generaţi ce are loc în orânduirea sclavagistă.

Profesorul este situat intr-un sistem de relaţii ce depăşesc incinta şcolii incluzând părinţii elevilor, şi, in general, membrii grupului social în mijlocul căruia traieste şi munceşte, el este obligat să răspundă şi solicitărilor acestora, adesea, trebuind să vină chiar în întampinarea lor.

Profesiea de educator şi exercitarea ei, solicită din partea celor care o practică să raspundă la cerinţe de bază, printre care menţionăm: pregatire temeinică de specialitate, pregatirea psihopedagogică corespunzatoare, precum şi priceperi şi deprinderi de muncă pedagogică,tact pedagogic şi măiestrie pedagogică, bogat orizont cultural.

Profesorii reprezintă acea categorie de personal didactic care îndeplineşte funcţii didactice în învăţământul secundar (gimnazii, licee) şi în unităţi conexe ale învăţământului preuniversitar (case de copii, centre de asistenţă psihopedagogică, casele corpului didactic ş.a.).

Capitolul 1 Aspecte psihologice ale competenţei didactice

Noţiunea de “competenţă pedagogică” tinde să fie folosită cu înţelesul de standard profesional minim, adeseori specificat prin lege, la care trebuie să se ridice o persoană în îndeplinirea unui anumit rol al profesiei didactice, astfel încât societatea să fie protejată de riscul profesării acestei meserii de către oameni insuficient pregătiti.

In profesia didactică, cercetătorii au pus în evidenţă existenţa a mai multor niveluri de performanţă profesională:

*nivelul deprinderilor de lucru singulare- atunci când profesorul, de obicei student-practicant, este capabil să realizeze doar sarcini izolate de lucru cu elevii fără a putea să le combine întotdeauna în mod adecvat, în raport cu obiectivele educative urmărite;

nivelul reproducerii unor “scheme acţionale complexe” date;

nivelul competenţei pedagogice, când profesorul este capabil să–şi adapteze, “din mers”, schemele acţionale, în funcţie de contextul în care urmează să fie realizat un anumit obiectiv educativ.

Prin competenţă pedagogică se înţelege, în sens larg, capacitatea unui educator de a se pronunţa asupra unei probleme pedagogice, pe temeiul cunoaşterii aprofundate a legităţilor şi determinărilor fenomenelor educative; în sens restrâns, se referă la capacitatea unei persoane de a realiza, la un anumit nivel de performanţă, totalitatea sarcinilor tipice de muncă specifice profesiei didactice. Noţiunea de „competenţă pedagogică” tinde să fie folosită în prezent cu înţelesul de standard profesional minim, adeseori specificat prin lege, la care trebuie să se ridice o persoană în exercitarea principalelor sarcini de lucru ale profesiei didactice, astfel încât societatea să fie protejată de riscul profesării acestei meserii de către oameni insuficient pregătiţi.

Profesia didactică are o dimensiune umană extrem de puternică, fapt care implică nu doar cunoştinţe şi competenţe, ci şi atitudini, valori, etos, într-un cuvânt o conştiinţă profesională. Cadrul didactic nu este doar un agent,care se supune unui sistem de norme, ci şi un actor, care se investeşte în ceea ce face, conferă semnificaţii, trăieşte activitatea cu elevii, cu un indice de intervenţie personală importantă.