Portretul Robot al Profesorului Ideal

Profesorul trebuie sa acorde o atentie sporita configurarii ethosului comunicativ, date fiind influentele acestui subsistem asupra tuturor componentelor activitatii educative. Totodata, trebuie sa se asigure o instrumentializare si o initiere a elevilor în strategiile de discurs, astfel încât acestia sa fie în stare sa sesizeze, sa înteleaga, sa ierarhizeze, sa-si formeze o competenta informationala – premisa a învatarii eficiente.

Un professor bun trebuie sa aiba raspuns la orice întrebare ( legata de lectii ). Profesorul trebuie sa-i arate elevului ca absolute tot în lume poate fi pus în discutie.

Profesorul trebuie sa fie un model pentru toti elevii si sa respecte intimitatea si confidentialitatea unor informatii cu privire la viata personala a elevului.

Se stie ca idealul educational este o abstinatie, un model functional cu forta ademenitoare pentru individ. Este o linie de fuga spre care se îndreapta acesta, este paradigma perfecta de personalitate pe care si-o propune o persoana, o societate, o epoca. Chiar daca idealul este o constructie abstracta, trebuie sa pastreze o legatura cu realitatea, adica sa fie compatibil cu alte finalitati care prezideaza socialul, si se cere a fi pe “ masura ”indivizilor concreti, ca acettia sa tinda, secvential, asymptotic spre dimensiunile si “ zarile ” desavârsirii idealului.Ca ceva din idealul preconizat ramâne irealizabil, aceasta tine de specificul si deminitatea lui.

Profesorul trebuie sa le faca elevilor cunoscute diferitele obiective ce urmeaza a fi întinse în activitatea lor. Profesorul trebuie sa formeze pe elev pentru societatea în care s-a nascut si în care se dezvolta, deoarece valorile spirituale nu se creeaza decât în societate si pentru societate. Profesorul trebuie sa învete elevul cum sa învete, trebuie sa-l faca sa aiba încredere în el, în optiunile lui sa poata sa se exprime liber fara inhibitii.

Din punct de vedere etimologic, termenul pedagogiei deriva din cuvântul grecesc paidogôgia ( de la pais, paidon = capil si agogé = actiunea de a conduce ), semnificând în sensul propriu al cuvântului, conducerea copilului, cresterea acestuia sub aspect practic, concret.

În calitate de stiinta a educatiei, pedagogia studiaza esenta si trasaturile fenomenului educational, scopul si sarcinile educatiei, valoarea si limitele ei, continutul, principiile, metodele si formele de desfasurare a proceselor paideutice.

Pedagogia se particularizeaza, în raport cu celelalte discipline care studiaza fenomenul educativ, prin aceea ca se opreste asupra “producerii intentionate a unor modificari în structura interna a personalitatii” ( Dragan, Nicola, 1995, p 15 ).

Suntem de acord cu pozitia lui Emile Planchand, dupa care pedagogia “ se ocupa cu ceva ce este, cu ceea ce trebuie sa fie si cu ceea ce se face. Este, deci, o stiinta descriptiva, teorie normativa, realizare practica ”(1992, p.32 ).

Comunicarea pedagogica reprezinta un transfer complex, multifazial si prin mai multe canale ale informatiilor între 2 entitati ( indivizi sau grupuri ) ce-si asuma simultan sau succesiv rolurile de emitatori si receptori, semnificând continuturi dezirabile în contextual procesului instructive educativ.

În mod concret, educatia si realizarea prin interventii ale maturilor, preponderant prin comunicare, în mentalitatea si comportamentul personalitatii celor ce sunt educati, în cazul nostrum professor-elev.

Profesorul nu informeaza, ci comunica. Informatiile sale variaza ca amplitudine si profunzime în functie de informatiile primite de la elevi, care îsi dau seama de ceea ce asteapta ei sau sunt în stare sa întâmpine. Profesorul este resonator, ca si elevul, de altfel.

Un professor ideal este acela care stie sa si formuleze ideile, poate sa se faca înteles. Din perspective profesorului mirajul este cunoscut. Orice professor îsi va prefigure mental continutul si forma discursului. Dar mai trebuie sa definim mesajul tinând cont de toate variabilele implicate în acest proces. Mesajul nu este numai ceea ce se emite, ci si ceea ce se receptioneaza. El nu exista pâna la un moment dat decât ca pura potentialitate, pe care o instanta hermeneutica o actualizeaza atribuindu-i semnificatii determinate.

Actualizarea sensurilor în discursul didactic este un prilej de afirmare a cretivitatii si personalitatii elevilor.

Semnificatiile vor fi date de cunoasterea socialmente determinata cu privire la uzajul semnelor ( raportul context – semn ).