Impactul asupra climatului și culturii în cadrul organizației

Introducere

Mediul economic actual presupune existenţa unei competiţii din ce în ce mai acerbe, iar preocupările de bază ale oricărei organizaţii se îndreaptă în direcţia conceperii de acţiuni continue şi consecvente atât pentru creşterea gradului de prosperitate a organizaţiei şi a tuturor factorilor cheie implicaţi în activitatea acestora – clienţi, angajaţi, furnizori, societatea, etc., cât şi pentru crearea de noi spaţii competitive ca oportunităţi de a transforma radical şi pozitiv lumea în care trăim.

România, traversând o perioadă de tranziţie, adesea turbulentă şi haotică, reprezintă un potenţial important de piaţă, într-o lume care este într-o permanentă comprimare din acest punct de vedere. De aceea, organizaţiile româneşti trebuie să conştientizeze faptul că intră într-o competiţie cu caracter global. Acest lucru presupune modele de acţiune rapidă, creativă şi suficientă, în direcţia relansării unor aspecte importante cum ar fi: îmbunătăţirea relaţiilor critice interne şi externe, simultan cu oferirea de produse şi servicii noi pentru clienţi. Demersurile ce trebuie întreprinse pentru relansarea acestor aspecte presupun în mod necesar schimbarea modului de a gândi organizaţiile din ţara noastră sub aspectul structurilor, strategiilor, modelelor de acţiune. Aceasta se petrece pe fondul unei alte schimbări fundamentale de sistem care afectează tot ansamblul social şi nu doar părţi componente ale acestuia. În procesul tranziţiei pe care ţara noastră o traversează se produc modificări deopotrivă la nivelul structurilor şi relaţiilor dându-le altă configuraţie, alte semnificaţii şi funcţii. Procesul tranziţiei presupune deci, destructurarea vechilor configuraţii şi relaţii şi reconstrucţia altora noi, bazate pe alte tipuri de valori.

Criza majoră pe care România a resimţit-o în urma declanşării tranziţiei a fost criza economică. La baza crizei economice a stat criza instituţională şi organizaţională, acesta fiind factorul care a declanşat şi condus la generalizarea ei. Ilustrativ în acest sens este ceea ce s-a întâmplat în întreprinderile industriale. În economia planificată, centralizată, construită pe principiul interdependenţei componentelor, cum a fost cea românească, fiecare întreprindere avea locul ei bine definit în structura industriei, a economiei în general. Astfel, orice dereglare într-o parte a sistemului avea ca efect dezechilibre în toate celelalte părţi. Ca urmare, abandonarea structurilor de conducere la nivel naţional şi a celor de alocare a resurselor, fără a fi înlocuite cu altele, a întrerupt relaţiile existente între întreprinderi cu consecinţe asupra desfăşurării proceselor de producţie. În numele autonomiei în interiorul întreprinderilor s-au produs fenomene precum eliminarea vechilor structuri de organizare şi conducere, fără a se pune altceva în loc. Directorii, fără nici un statut juridic, doar cu dreptul de a primi salariul, fără nici o obligaţie faţă de patron (stat) au devenit ţinta contestaţiilor şi demiterilor de către salariaţi sau au fost împiedicaţi să-şi exercite prerogativele de organizare şi conducere. Contractele economice care reprezentau forma juridică a relaţiilor dintre întreprinderi, tot în numele autonomiei, au fost şi ele abandonate. Satisfacerea revendicărilor salariale, fără o corespondenţă între contribuţie şi retribuţie, ba dimpotrivă, creşterea salariilor pe fondul scăderii continue a producţiei, pierderea unui important segment din pieţele externe şi interne, liberalizarea preţurilor în condiţiile unei economii de subproducţie şi a unei relaţii distorsionate între cerere şi ofertă, s-au constituit în factori de generalizare a crizei.

La nivelul întreprinderilor, criza economică se exprimă şi printr-o puternică criză motivaţională, studiile arătând că dorinţa principală a salariaţilor constă în a-şi păstra locul de muncă şi dacă se poate, a li se mări salariul. Motivaţii de tip nou (muncă interesantă, autonomă, creatoare, de realizare a personalităţii, de sporire a prestigiului, de cooperare etc.) se manifestă în mică măsură. Explicaţia se află în starea generală a economiei şi situaţia specifică a întreprinderilor, salariaţii fiind dispuşi să participe la rezolvarea problemelor critice ale acestora, dar nu au posibilitatea (din diverse cauze ce nu ţin de ei în mare parte, sindicatele putându-se implica în mică măsură în marile decizii). Există apoi o criză economică-financiară globală, care duce la lipsa de fonduri aflate la dispoziţia întreprinderilor, fonduri necesare retehnologizării şi achiziţiilor de materii prime. Se constată, de asemenea, o criză managerială generată atât de lipsa unor cadre bine pregătite, cât şi de inexistenţa contextului socio-economic propice managementului (actori sociali autonomi, liberi şi responsabili în deciziile lor).