Universitatea și Mediul de Afaceri Prezent și Perspectivă

Introducere

În această lucrare am încercat să surprind situaţia învăţământului superior românesc în anul 2011 şi m-am concentrat în deosebi pe relaţia dintre sistemul de învăţământ superior şi cerinţele pieţei forţei de muncă din România.

Obiectivele învăţământului superior trebuie să rezulte din necesităţile economice şi sociale care se pot realiza numai printr-o pregătire adecvată a studenţilor. Mai precis, învăţământul superior trebuie să aibă un scop economic şi social. Iar carenţele grave ale unui sistem de învăţământ superior românesc sunt cel mai bine puse în evidenţă în condiţiile în care anual termină facultăţile un număr foarte mare de tineri dar, în acelaşi timp, pe plan economic şi social se constată o criză de specialişti, de persoane care să poată să desfăşoare activităţi practice, cu competenţă, în domeniile respective.

În prima parte am prezentat principalele evenimente şi schimbări ce au avut loc de-a lungul timpului asupra învăţământului românesc, până în prezent. În cea de-a doua parte a lucrării am analizat gradul de corelaţie dintre mediul de afaceri şi cel universitar, unde mi-am permis să aduc şi câteva sugestii pentru îmbunătăţirea lui, iar în ultima parte am realizat un studiu de caz, prin care mi-am imaginat cum ar arăta, din punctul meu de vedere, o instituţie particulară de învăţământ superior de calitate, modernă, care să corespundă cerinţelor pieţei forţei de muncă româneşti şi care să producă specialişti de valoare.

Partea I

1. Evoluţia sistemului de învăţământ superior românesc

Primele universităţi în adevăratul sens al cuvântului, au fost Universitatea din Iaşi (1860) şi Universitatea din Bucureşti (1864). Până la sfârşitul primului război mondial România a avut un învăţământ superior destul de dezvoltat. În perioada 1924-1928 s-au adoptat o serie de legi care au organizat şi reglementat învăţământul superior, ca parte componentă a sectorului de învăţământ.

După 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, învăţământul superior şi în special Universităţile, s-au constituit ca parte unitară şi centralizată. În 1970 în România funcţionau 42 de instituţii de învăţământ superior, cuprinzând şapte universităţi din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Craiova, Braşov, Galaţi, numărul total de studenţi fiind de 164.560.

Asemenea multor state fost socialiste, România post-decembristă a cunoscut o perioadă de expansiune puternică a ofertelor de formare universitară, numărul organizaţiilor de învăţământ superior multiplicându-se de la 46 în 1989 la 63 în 1993 şi apoi 126 în 2000. Populaţia şcolară din învăţământul terţiar a crescut ca număr, această creştere fiind generată de explozia instituţiilor de învăţământ superior particulare. Numărul studenţilor înscrişi s-a ridicat de la 215.226 în anul universitar 1991/1992 la 5033.152 în anul 2000/2001, continuând apoi să urce până la 907.353 în 2007/2008 la toate formele de învăţământ. Cererea mare de programe de învăţământ superior din prima decadă de după revoluţie a determinat antreprenorii să ofere servicii diversificate (apar forme alternative de educaţie, precum învăţământul la distanţă). Problema identificată începând cu anii ‘93 a fost tocmai salvgardarea intereselor consumatorului, aflat într-o poziţie clasică de asimetrie informaţională faţă de furnizorii publici şi, mai ales, privaţi de servicii educaţionale. În aceste condiţii, s-a încercat o restructurare a sistemului de învăţământ, stabilindu-se reforme majore în ceea ce priveşte programele de învăţământ , dar şi în managementul acestui sistem. Explozia instituţiilor de învăţământ superior particulare a determinat luarea de măsuri pentru evaluarea calităţii lor, prin crearea Consiliului Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare. În 1996, în cadrul proiectului de reformă a învăţământului superior, a început implementarea sistemului de acreditare.