Biserica în Fața Persecuțiilor și Literatura Teologică

INTRODUCERE

Pentru a vorbi despre persecuţiile religioase trebuie să facem o diferenţiere pe secole. Astfel in secolul I a fost o perioadă de acalmie, spre deosebire de secolul II şi III. Cu excepţia lui Nero, ceilalţi împăraţi romani au dat dovadă de o oarecare toleranţă religioasă, uneori o atitudine neutră faţă de noua religie pe care unii o confundau chiar cu religia iudaică.

Această discontinuitate a persecuţiilor a permis creştinismului să se dezvolte în secolul II iar spre începutul secolului III chiar să se maturizeze. Creştinismul a fost intâmpinat de romani cu aversiune, ca o religie ilicită. Pentru Tactitus era o „religie odioasă”. Suetonius considera pe creştini duşmani publici. Pentru Plinius cel Tânar, creştinismul e o superstiţie nocivă. Pentru Celsus, care imputa desele revizuiri ale textelor sacre, creştinismul era o religie aculturală destinată sărăcimii şi sclavilor.

Totuşi, e ciudat că, prigoniţi ca un pericol public în primele 2 secole, creştinii sunt prea puţin cunoscuţi de scriitorii romani: Suetonius, publicându-şi „Vietile Cezarilor” prin anul 122, face o confuzie grosolană scriind despre Claudius că "a expulzat din Roma pe evrei, care se agitau mereu, instigaţi de Christus", tocmai el care trebuia să fie bine informat, în funcţia sa de secretar „ab epistulis latinis” în cancelaria imperială.

CAPITOLUL I

PERSECUŢIILE ÎMPOTRIVA CREŞTINISMULUI

1. Consideraţii generale

În primele trei secole ale istoriei Bisericii, vestirea Evangheliei s-a lovit de ostilitate atât din partea iudeilor cât mai ales din partea păgânilor şi autorităţilor Imperiului Roman. Creştinii au fost persecutaţi cumplit în perioada dintre domnia împăraţilor Nero (54 – 68) şi Constantin (306 – 337) .

În urma ostilităţii din partea iudeilor au apărut primii martiri precum arhidiaconul Ştefan şi mai apoi Apostolul Iacov a lui Zevedeu. După anul 44 evreii au reuşit să – i ridice şi pe păgâni împotriva creştinilor astfel că după anul 50, împăraţii romani au luptat împotriva creştinilor. Din această cauză a crescut foarte mult numărul martirilor. Aceştia au suferit cu un curaj demn de admirat toate torturile şi pedepsele fanatismului lumii păgâne.

Mulţi martiri au făcut din suferinţele lor să se nască mulţi alţii care să creadă în Hristos. Astfel mulţi dintre martorii celor torturaţi, văzând răbdarea şi credinţa în Hristos a celor torturaţi au trecut la creştinism .

Pe vremea fiecărui împărat s – au înregistrat prigoane, unele având caracter local, altele caracter general. Creştinii care se aflau în afara ariei Imperiului erau liberi. Cei care se aflau în interiorul Imperiului erau persecutaţi de împăraţii romani. După unii istorici Biserica a fost persecutată de doar 6 împăraţi iar după alţii au existat 9 mari persecuţii, ori noi ştim că nu au fost puţini cei care au persecutat Biserica .

Până pe vremea împăratului Deciu (249 – 251) persecuţiile împotriva creştinilor au avut un caracter local apoi s – au transformat în persecuţii cu caracter general, ţinând până în vremea împăratului Constantin cel Mare (306 – 337) care a dat libertate de cult creştinilor prin edictul de la Milan din anul 313.