Darul Vieții și Demnitatea Ființei Umane

Cap.I. VIAŢA -DAR DIVIN CE TREBUIE PROTEJAT

I.1. VIAŢA- DAR DIVIN CE TREBUIE PROTEJAT

Viaţa pe care Dumnezeu o dă omului este diferită şi originală faţă de aceea a oricărei făpturi vii, pentru că deşi e înrudit cu pulberea pământului, omul este în lume manifesterea lui Dumnezeu, semn al prezenţei lui, urmă a slavei Lui. Omului îi este dăruită o preaînaltă demnitate care îşi are rădăcinile în legătura intimă cu care îl uneşte cu Creatorul său: în om străluceşte un reflex al realităţii înseşi a lui Dumnezeu Viaţa pe care Dumnezeu o oferă omului este un dar prin care Dumnezeu împărtăşeşte ceva din sine creaturii sale. Dumnezeu ,creîndu-i pe oameni, „după chipul său l-a îmbrăcat cu putere”, şi cu însuşirile spirituale cele mai caracteristice omului, ca raţiune, discernerea între bine şi rău, voinţa liberă: „I-a înzestrat cu ştiinţa duhului, a umplut cu pricepere inima lor şi le-a arătat binele şi răul”(Sr. 17,6). Numai omul, dintre toate creaturile vizibile, este „capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe creatorul său” Viaţa pe care Dumnezeu o dăruieşte omului este mult mai mult decât o existenţă în timp. E tensiunea spre o plinătate de viaţă, e germene al unei existenţe care merge dincolo de limitele timpului: „Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale.” (Înţ. 2,23).

Viaţa este un dar din partea lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp este şi o datorie, orice om care vine la existenţă este purtătorul unui plan divin pe care trebuie să-l ducă la îndeplinire. Este un plan care interesează persoana însăşi şi întreaga comunitate umană pentru că realizarea sa reprezintă în acelaşi timp realizarea persoanei şi contribuţia de neînlocuit pe care ea este chemată să o dea pentru binele tuturor.

Viaţa umană individuală dobândeşte forma unui dialog între Dumnezeu şi om; în orice moment omul alege, fie că este sau nu conştient în mod explcit, între “da” şi “nu” faţă de planul lui Dumnezeu. Un dialog care, de când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, cere să fie un continu “da” filial de iubire, în participare – comuniune profundă cu veşnicul “da” al lui Cristos faţă de Tatăl.

“Omul, imagine a lui Dumnezeu” implică în orice fiinţă umană o relaţie constitutivă şi esenţială cu Dumnezeu, descoperă astfel o bogăţie şi profunditate neobişnuite, care ne fac să înţelegem mai bine cât de profund este implicat Dumnezeu însuşi în viaţa fiecărui om.

De aceea viaţa umană este un adevărat mister în sensul că ascunde realităţi şi valori de nepătruns, numai în parte accesibile cunoaşterii umane.

Condiţia obiectivă de creatură, purtătoare inteligentă a unui proiect divin, nu permite să considerăm omul ca stăpân al propriei vieţi, şi mai suntem îndreptăţiţi să afirmăm că viaţa fiecărei fiinţe are o valoare inestimabilă Fiecare om trebuie să conştientizeze valoarea inestimabilă a vieţii şi să respecte atât propria viaţă cât şi viaţa celor din jur. Fiecare om este “păzitorul fratelui său”(referinţă la intrebarea adresată de Cain Domnului după ce şi-a omorât fratele: “Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?”-Gen. 4,9), pentru că Dumnezeu îl încredinţează pe om omului. Şi în vederea acestei încredinţări Dumnezeu îi dă fiecărui om libertatea, care posedă o dimensiune relaţională esenţială.Dacă promovare propriului eu este înţeleasă în termeni de autonomie absolută, se ajunge inevitabil la negarea celuilalt, resimţit ca un duşman de care trebuie să te aperi. Cum este posibil să mai vorbim de demnitatea oricărei persoane umane, când se permite să fie ucisă cea mai slabă şi cea mai inocentă dintre ele? În numele cărei dreptăţi se practică cea mai nedreaptă discriminare între persoane, declarându-le pe unele vrednice să fie apărate, în timp ce altora această demnitate le este negată?” Societatea tinde uneori să îl recunoască ca titular de drepturi doar pe cel care se prezintă cu o autonomie deplină sau cel puţin incipientă şi iese din starea de totală dependenţă faţă de alţii. Teoria drepturilor omului se întemeiază tocmai pe considerarea faptului că omul, spre deosebire de animale şi obiecte, nu poate fi supus dominaţiei nimănui. Trebuie să ne referim de asemenea la acea logică ce tinde să identifice demnitatea personală cu capacitatea de comunicare verbală şi explicită şi, în orice caz, experimentabilă. Este clar că, cu astfel de idei preconcepute, nu e loc în lume pentru cel care, asemenea copilului pe cale de a se naşte sau asemenea muribundului, este un subiect structuralmente debil, pare total subordonat bunului plac al altor persoane şi dependent de ele în mod radical Într-o lume marcată de “cultura morţii”, în sufletul unui adevărat creştin apar următoarele întrebări:

- De ce mor oameni de foame?

-De ce sunt abandonaţi copii?

- De ce sunt torturaţi oameni?