Hristos și Duhul Sfânt - relația între Fiul și Duhul Sfânt în cadrul Sfintei Treimi

Introducere

Odată ce a creat lumea, Dumnezeu nu a investit cu atâta dăruire nespusa Lui dragoste, pentru ca apoi să o lase a funcţiona mecanic, impersonal, pradă unor legi lipsite de prezenţa Sa binefăcătoare.

Creaţia primordială a Domnului, ca act de manifestare a planului său veşnic izvorât prin dragoste se continuă permanent prin prelungirea prezenţei Sale în lume, de-a lungul istoriei.

Momentul întrupării Mântuitorului Hristos reprezintă răscrucea istoriei mântuirii; este din nou dragostea lui Dumnezeu Care nu vrea să-l lase pe om să decadă, ci vrea să îl ridice din nou la demnitatea pentru care l-a creat.

Este un moment culminant, căci Logosul întrupat poartă trup asemenea oamenilor, se plimbă cu ei ca să fie atins, le vorbeşte, se veseleşte şi se întristează alături de ei, îi iartă, îi vindecă, îi învaţă. Mai ales însă, chiar după Înălţare, rămâne cu ei.

Rămânerea lui Hristos între noi şi în noi se realizează nu pentru că Dumnezeu nu ar fi fost prezent până atunci, ci pentru a proteja starea de libertate a omului, aşa cum a fost ea dăruită la creaţie; pentru ca omul să rămână în comuniune inseparabilă cu Creatorul său, ceea ce reprezintă demnitatea supremă căreia îi este el menit.

Modul rămânerii lui Hristos în lume îl reprezintă Biserica, unde oamenii sunt uniţi cu El prin prezenţa Sfântului Duh; dacă oamenii sunt mădularele acestui organism viu care este Biserica, iar Hristos este capul său constitutiv, cel ce uneşte pe Hristos cu oamenii într-o legătură intimă, este Duhul Sfânt.

Înfierea oamenilor se realizează prin Duhul, fiind o împreună-aşezare a noastră cu Fiul într-o relaţie filială cu Tatăl, dar noi suntem fii ai Tatălui după har, ceea ce înseamnă că această recuperare a noastră se face în Duhul, după ce Tatăl s-a coborât prin Fiul şi prin Duhul. Vorbind despre acest flux-reflux divin, părintele Stăniloae spune: „După fluxul divin spre noi are loc refluxul divin cu toţi cei ce s-au lăsat prinşi de acest flux” ; Sf. Grigorie de Nyssa: „Cel ce a primit cu bună cucernicie pe Duhul, a văzut în Duh slava Unuia-Născut, iar văzând pe Fiul a văzut chipul Celui îndeplinit şi prin acest chip şi-a întipărit în cunoştinţa Sa arhetipul” ”.

Deci iată că aceasta este axioma urcării noastre la Dumnezeu. Căci întrucât cunoaştem din experienţa lui Moise că „nimeni nu poate vedea faţa lui Dumnezeu şi să mai trăiască apoi”, Fiul este Cel care ni-L apropie pe Tatăl, dar de Fiul nu ne putem apropia decât pnevmatic.

Tot părintele Stăniloae arată că acest circuit este evident în circuitul de slavă treimică. În aceeaşi lucrare, Grigorie de Nyssa arată logic că cel ce dă slava Fiului se află însuşi într-o slavă covârşitoare şi El nu ar avea puterea de slăvire dacă nu ar fi însăşi slava şi puterea: „Slăveşte-Mă cu slava pe care am avut-o de la început la Tine, dinainte de fi lumea. Iar vocea dumnezeiască răspunde: „L-am slăvit şi iarăşi Îl voi slăvi” (In XVII, 5 ş.u.). Aşadar, Tatăl se slăveşte prin Fiul, iar Acesta prin Tatăl.

Însă Duhul slăvit de Tatăl prin Fiul captează în acest circuit al slavei divine şi făpturile create slăvind împreună cu ele prin Fiul pe Tatăl.

Sfântul Chiril al Alexandriei arată că noi devenim astfel temple ale Duhului care este cu adevărat subzistent. Duhul nu se apropie de noi prin modul purcederii de la Tatăl, prin modul Său de existenţă ca persoană treimică, ci prin modul Său de manifestare dar prin colaborare cu harul noi intrăm în legătură cu Duhul şi cu Fiul ca persoane. Aşadar, harul nu înseamnă intrarea în posesia unor calităţi impersonale ca la romano-catolici, ci este efectiv activizarea persoanei noastre spre apropierea şi colaborarea cu persoanele treimice în folosul nostru real; căci fructul acestei synergii nu este altul decât reaşezarea omului în Arhetipul Prim.

Hristos în calitatea Sa de cap al Bisericii nu este undeva deasupra acesteia, ci este sursa profundă şi intimă a ei, revărsând necontenit pe Duhul, unificând prin El toate mădularele Bisericii şi făcându-le să conlucreze alături de comuniunea de lucrare a Sfintei Treimi.

De aceea, Hristos ca şi cap al Bisericii nu poate fi substituit de nici o persoană umană, căci existenţa Sa reală şi locul Său din inima Bisericii nu pot fi înlocuite. Numai singur Logosul se poate afla în comuniune de existenţă cu Duhul, iar Duhul ne poate imprima doar Arhetipul Prim ca unic-existent, nu pe altcineva. Nici o persoană umană nu poate fi Logos divin, iar Biserica nu poate avea ca inimă fremătoare decât pe Logos.

Dacă lucrurile ar fi stat altfel, n-ar mai fi fost nevoie să se întrupeze, să moară şi să învieze pentru mântuirea noastră Fiul lui Dumnezeu, ci recuperarea noastră ar fi putut fi realizată de orice vicar uman, fără a mai necesita chenoza Fiului. Dacă Fiul „S-a smerit până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filip II, 8) pentru mântuirea noastră, nu este admisibil şi nici posibil a permite altcuiva să preia locul Fiului ca şi cap al Bisericii.

O astfel de înlocuire este pur artificială, căci paradoxul smeririi prin slavă nu poate fi realizat cu adevărat decât de către Logosul divin. Numai chipul Fiului ne parvine în mod real prin Duhul, iar Duhul nu ne apropie decât de Fiul.