Gândirea Patristică și Filosofia Antică privind Creatia Lumii

În capitolul precedent am încercat să surprindem concepţia despre originea lumii din punctul de vedere al revelaţiei supranaturale cuprinse în Sfânta Scriptură (mai exact în Cartea Facerii).

Poporul ales, Israel – închinător la adevăratul Dumnezeu - a fost călăuzit de Acesta prin intermediul Legii Vechiului Testament. Celelalte popoare, deşi îmbrăţişau religii politeiste şi manifestau idolatria nu vor fi părăsite nici ele de Dumnezeu, fiind călăuzite, după cum vom vedea, într-un mod specific.

Ne vom opri acum atenţia asupra perioadei antichităţii prepatristice şi patristice, încercând să surprindem , într-o sferă mai largă de cuprindere, aspecte ce ar veni în ajutorul demersului nostru.

Filosofia este cea mai mare artă, zicea Platon. Numai prin ea, înţelepţii lui Platon se puteau ridica până la cel mai înalt cerc al sferelor cereşti, unde erau învredniciţi de epopeea divină a sublimelor idei.

Calificativul de frumos este pe deplin meritat de filosofia greacă. Punând şi tratând cu eleganţă şi profunzime marile probleme ale vieţii şi spiritului omenesc, ale universului şi ale scopului nostru, filosofia elenă a dat adesea răspunsuri temeinice şi de o rară frumuseţe. Frumosul era, dealtfel, una din arterele puternice ale geniului grec. Frumuseţea gândirii e una din acele minunate cuceriri care-l apropie pe om de Dumnezeu şi-l imortalizează. Drumul până la revelaţia frumosului e adesea dureros şi amarnic, dar răsplăteşte din belşug pe ostenitor.

Se poate spune acelaşi lucru despre gândirea creştină? Gândirea Sfinţilor Părinţi, hlamida imperială a graţiei şi a frumosului? Înainte de a răspunde acestor întrebări, se cuvine lămurită o problemă care, pusă şi susţinută de anumiţi gânditori din antichitate şi până azi, continuă să întreţină o atmosferă de suspiciune în jurul gândirii creştine. Celsus, Prophyriu, Iulian Apostatul, mulţi neoplatonici, o seamă de oameni ai Renaşterii şi unii moderni, dintre care menţionăm pe învăţatul francez Emile Brehier, au tăgăduit şi tăgăduiesc gândirii creştine patristice rangul de filosofie. Faptul se explică, pe de-o parte, prin dispreţul unora dintre aceşti gânditori faţă de învăţătura creştină, pe de altă parte, prin necredinţa altora dintre ei. Gândirea creştină nu operează totdeauna cu aceleaşi categorii logice ca filosofia profană, nu acceptă decât parţial soluţiile acesteia şi nu se complace în atitudini oscilatorii. Gândirea patristică e în primul rând o operă a harului şi a credinţei. Ea nu bâjbâie şi nu se agaţă de soluţii efemere. Ea ţâşneşte din certitudinile nezdruncinate ale credinţei. Dar, pentru aceasta, gândirea patristică nu e mai puţin o filosofie.

Având să dezbată în uriaşa sa tematică obiective ca: Dumnezeu, Logosul, lumea, şi omul, cu o logică şi o metodă întru nimic inferioare gândirii profane, gândirea creştină reprezintă o filosofie, "adevărata filosofie", cum spun Sfinţii Părinţi, de orizont, proporţii şi adâncimi neîntrecute până azi. Gândirea patristică nu ocoleşte şi nu condamnă raţiunea, dimpotrivă, o cultivă şi o foloseşte până în ultimele ei consecinţe. Dar această raţiune nu este raţiunea incertă a filosofiei profane, ci raţiunea sfinţită prin har şi credinţă, capabilă să îndrepte, să amelioreze şi să adâncească forţele raţiunii profane.

Sfinţii Părinţi sunt de acord că gândirea creştină este o filosofie, o filosofie mult superioară celei profane, "filosofia noastră", sau "filosofia despre Dumnezeu", aşa cum o numesc gânditorii patristici. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, după ce-şi povesteşte odiseea neastâmpărului său intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă şi ancorează, în fine, în Academia gândirii creştine, unde găseşte liman frământărilor sale şi unde se converteşte, face această declaraţie caracteristică: "Astfel, şi din această pricină (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof ". Deci, nu diferitele sisteme de gândire greacă în care Iustin nu găsise apa vie a împăcării minţii, ci învăţătura creştină era adevărata filosofie. Sfântul Ioan Damaschin are cuvinte înaripate pentru valoarea şi frumuseţea actului de cunoaştere: "Nimic nu-i mai preţios" - zice el - decât cunoaşterea; cunoaşterea este lumina sufletului raţional.