Teologul la Sfinții Capadocieni

Introducere

Secolul al IV-lea creştin este supranumit “veacul de aur” al creştinismului întrucât în această perioadă avem foarte mulţi Sfinţi Părinţi prin a căror învăţătură s-a consolidat şi s-a lămurit explicit învăţătura ortodoxă. Aceşti Sfinţi Părinţi au fost oameni învăţaţi, însă cel mai important, au fost ajutaţi de Dumnezeu şi sprijiniţi de Marele Proniator în lucrarea lor oferindu-le putere de pricepere şi spor duhovnicesc.

În acea vreme existau mai multe şcoli catehetice în care se învăţau moduri de interpretare a Sfintei Scripturi. Se cunosc renumitele şcoli din Antiohia sau Alexandria, la care se mai adaugă altele precum cea din Edesa Siriei sau Ierusalim.

Cu toate acestea, a existat o şcoală catehetică ce nu avea un sediu, ci s-a format prin ideologie comună. Aceasta a fost şcoala catehetică din Capadocia, unde îi întâlnim pe marii învăţători şi slujitori ai lui Dumnezeu: Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), Sfântul Vasile cel Mare şi pe fratele său mai mic, Sfântul Grigorie de Nyssa.

Aceşti trei Sfinţi Părinţi capadocieni au contribuit monumental la opera patristică pe care o avem în prezent, ei reprezentând ,, simbolul energiei şi al acţiunii puse în slujba oamenilor, al ştiinţei teologice şi au marele merit de a fi sistematizat elementele teologiei de până la ei, oferind în acelaşi timp formule sau demonstraţii filosofice unora dintre adevărurile de credinţă” .

Contribuind cu lucrări fundamentale pentru dogma Sfintei Treimi (Sf. Vasile cel Mare – Despre Duhul Sfântul) şi implicându-se în viaţa Bisericii profund, ieşind din graniţele eparhiilor date pentru păstorire (participarea la sinodul II ecumenic: Grigorie de Nazianz ca preşedinte al sinodului, iar Grigorie de Nyssa ca participant), aceştia îşi merită numele de adevăraţi teologi, această treime patristică reprezentând: Sfântul Vasile cel Mare ,, braţul care lucrează”, Sfântul Grigorie Teologul ,, gura care vorbeşte”, iar Sfântul Grigorie de Nyssa ,, capul care cugetă”.

Din lucrările Părinţilor capadocieni voi prezenta în cele ce urmează profilul teologului, a celui care vorbeşte, se împărtăşeşte şi învaţă despre Hristos, aceşti trei mari teologi fiind exemplari pentru a face o expunere a temei alese, ei fiind ,, ca trei ferestre prin care creştinătatea a privit spre Hristos şi a primit lumină de la El” .

Sfântul Vasile cel Mare. Teologul monahal

Sfântul Vasile cel Mare a păstrat o legătură foarte strânsă cu prietenul său din copilărie, Grigorie de Nazianz. Aceştia, încă din vremea pregătirii lor şcolare, cunoşteau doar două drumuri: la şcoală şi la biserică, fapt ce a dat de înţeles încă din vreme înclinaţia lor spre învăţătura cea dumnezeiască.

După terminarea studiilor aceştia s-au retras în pustie, trăind ascetic şi în acelaşi timp promovând asceza ca mijloc de a intra în comuniune cu Dumnezeu, de a găsi liniştea sufletească şi de a dobândi mântuirea.

Calea ascetismului a găsit-o după o îndelungă căutare în persoanele unor călugări care respectau întru totul principiile după care au trăit începătorii monahismului, Sfinţii Antonie cel Mare şi Pahomie cel Mare: ,, Cea dintâi dorinţă pe care a simţit-o el luând hotărârea aceasta, era de a avea un învăţător şi îndrumător “un frate care şi-a ales acest fel de vieţuire”, dar negăsind a trebuit să caute în alte locuri o rânduială potrivită scopului ales. Astfel a călătorit în Mesopotamia, Siria, Palestina şi Egipt. Acolo a văzut Sf. Vasile ceea ce căuta : o vieţuire cu adevărat lepădată de lume. Aceştia erau sihaştri şi anahoreţi care primiseră rânduielile de la Sfântul Antonie cel Mare. El îi rânduise pe fiecare să trăiască deosebit, lucrând şi întreţinându-se din truda sa, dar în ce privea rânduiala vieţii monahiceşti nu aveau voie să facă un pas de prisos ori să bea un strop de apă mai mult decât era rânduit de stareţ.”

Intrând în viaţa monahală, Sfântul Vasile împreună cu prietenul său Grigorie pun bazele trăirii monahale în scris, scriind astfel regulile după care trebuie să trăiască aceia care se retrag din lume, dedicându-şi viaţa lui Dumnezeu, adică doritorii care vor să devină teologi la mănăstire.

Aşadar, Sfântul Vasile cel Mare priveşte teologul prin prisma vieţii ascetice, ruperea de tot ce e lumesc şi aţintirea gândului spre Dumnezeu, golirea sufletului de grijile pământeşti pentru a face loc învăţăturii celei ziditoare de suflet, învăţăturii vieţii veşnice. În aceste reguli mari şi mici scrise pentru călugări, Sfântul Vasile dă indicaţii foarte clare pentru felul în care trebuie să trăiască monahul în mănăstire, în viaţă de obşte sau în pustie.