Jurisdicția Bisericească

INTRODUCERE

Cuvântul „jurisdicţie” provine din latinescul „jurisdictio” (jus=drept şi dictio = pronunţare sau zicere, în sens de stabilire;) şi are înţelesul de act prin care se pronunţă dreptul, adică prin care se stabileşte sau se cere dreptul, acesta fiind, de altfel, înţelesul cel mai cuprinzător al noţiunii de „jurisdicţie”. Această noţiune mai are şi înţelesul curent de aplicare a dreptului, ca mijloc, anume de folosire şi aplicare în conformitate cu legea tuturor celor trei ramuri ale puterii bisericeşti (învăţătorească, sfinţitoare şi de conducere).

În alt sens, prin „jurisdicţie” se înţelege rostirea sau pronunţarea dreptului în justiţie, adică aplicarea dreptului în cadrul justiţiei. Un alt înţeles ar fi acela prin care se exprimă faptul deţinerii unei anumite puteri şi dreptul de a o exercita în limite determinate. În acest sens se foloseşte cuvântul „jurisdicţie” în expresia „putere jurisdicţională” prin care, în Biserică, nu se înţelege deţinerea şi facultatea de a exercita întreaga putere bisericească, ci numai deţinerea şi facultatea de a exercita acea parte a puterii bisericeşti, care se numeşte conducătoare şi pastorală şi care se referă, în primul rând, la conducerea socială a Bisericii, prin acte legislative, de judecată sau de justiţie, şi prin acte de administraţie comună.

În Dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul „jurisdicţie” este definit astfel: „1. Putere, competenţă de a judeca a unui judecător sau a unei instanţe; 2. Totalitatea instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad; 3. Ansamblul organelor care au competenţa de a judeca pricini de aceeaşi categorie; 4. Teritoriu în care un judecător sau o instanţă judecătorească îşi exercită puterea”.

Biserica şi-a însuşit primele norme de drept din viaţa de stat, adică din dreptul roman sau laic, preluând în acelaşi timp şi terminologia juridică corespunzătoare a dreptului profan. Ambele procese s-au desfăşurat în timp, ca două procese paralele şi inseparabile. Abia mai târziu Biserica şi-a elaborat normele juridice proprii, creându-şi şi o terminologie specifică.

Din terminologia juridică latină, Biserica a luat şi cuvântul „jurisdicţie”, ca, de altfel, şi expresia „putere jurisdicţională”, folosindu-le în sensurile în care erau folosite de dreptul roman sau dreptul de stat.

Stabilirea sau aşezarea dreptului, nu se face ca scop în sine, ci ca mijloc pentru aplicarea sau exercitarea puterii, şi anume a puterii prin care se urmăreşte înfăptuirea unui anumit scop. Scopul acesta este de a crea şi de a menţine sau de a asigura menţinerea unei stări de echilibru în relaţiile social-juridice, de a se realiza ordinea juridică

Orice act de exercitare sau de aplicare a puterii este, implicit, un act prin care se stabileşte, se pronunţă şi apoi se aplică dreptul, deci este un act de jurisdicţie. În acest sens, jurisdicţia înseamnă pronunţarea sau stabilirea dreptului pe calea actelor de conducere, în cadrul unei societăţi organizate, prin folosirea dreptului. Dar săvârşirea acestui fel de acte nu se poate face decât în limitele stabilite prin legea de drept, deci conducerea se efectuează de către fiecare autoritate numai în limitele stabilite pentru activitatea ei, prin norme juridice precise, adică prin legi de drept

Jurisdicţia mai înseamnă şi dreptul de a conduce, fie un drept general relativ nelimitat, fie un drept restrâns sau limitat, precis determinat sau circumscris.

Puterea suverană sau suveranitatea propriu-zisă este singura căreia îi revine jurisdicţia nelimitată, a cărei caracteristică principală este de a nu fi limitată prin nimic în interiorul societăţii în care se constituie. În afara societăţii, însă, ea este limitată prin alte suveranităţi, adică prin alte puteri de acelaşi fel, de aceeaşi natură sau de acelaşi grad

Se poate afirma că, în dreptul roman, jurisdicţia reprezintă deţinerea prin lege sau pe temei de drept a suveranităţii şi exercitarea acesteia în cadrul regimului legal stabilit tot pe temeiuri juridice. La jurisdicţie sunt părtaşi toţi cei ce deţin şi exercită puterea conducătoare în stat iar cuantumul jurisdicţiei fiecăruia este corespunzător poziţiei pe care o deţine oricare dintre aceste organe

Reglementarea şi limitarea jurisdicţiei, în general, se întemeiază pe necesitatea diviziunii şi specializării muncii, ea fiind folositoare bunului mers al societăţii. Trebuie observat faptul că în Biserică nu există o delimitare atât de precisă şi la toate nivelurile diverselor funcţiuni, pe care sunt chemate să le îndeplinească anumite organe de conducere, aşa cum se prezintă această delimitare în viaţa de stat. Astfel, de exemplu, sinoadele au, în genere, o jurisdicţie generală, adică deţin şi exercită atât putere legiuitoare, cât şi pe cea judecătorească şi executivă, la cel mai înalt nivel. Dar, cu toate acestea, sinoadele însele creează alte organe sau instituţii specializate pentru îndeplinirea unor anumite funcţiuni, pe care nu le mai pot cuprinde în viaţa complexă a Bisericii. Tot la fel şi episcopul deţine şi exercită o putere jurisdicţională generală, şi anume atât una judecătorească şi executivă, cât şi una legiuitoare, dar nici el nu le poate cuprinde şi exercita pe toate aceste trei puteri, de aceea este ajutat de organe corespunzătoare ce au atribuţii sau jurisdicţii limitate.