Creștinarea Ungurilor

. Poporul maghiar în perioada emigrării sale.

Ungurii, popor fino-ugrian, a căror limbă se înrudeşte cu limba finlandezilor, a estonilor şi a laponilor, ,sînt originari din Asia centrală. Strămoşii lor au locuit regiu¬nea care se întinde la Apus de cele din urmă ramificaţii ale munţilor Al tai, nu departe de Nordul Persiei.

In secolul întîi după Hristos, ei părăsiră aşezarea lor din Asia Cen¬trală şi se mutară mai spre Apus, locuind cîtva timp în ţinuturile de stepă, care se întind între munţii Urali şi cursul mijlociu al fluviului Volga. Mult mai tîrziu, către anul 830, îi găsim, după informaţiile date de împăratul Bizanţului Constantin al VIMea Porfirogenetul (913-919; 944-959), în regiunpa situată între Don şi Nipru, cunoscută sub mumele de Lebedia ). Din cauza pecenegilor, popor înrudit cu turcii, care-i atacară, o parte din .ei se întoarseră în Asia, la aşezările lor strămoşeşti, iar restul se îndrep¬tară mai spre Apus şi ajunseră pe la 889 în regiunea pe care ei o numiră Etel-Cuzu (în limba maghiară de azi .— Etelkoz —) sau Atelkuz, adică „ţara dintre rîuri” , cuprinsă după toată probabilitatea, între cursul in¬ferior al Nistrului şi Prutului, cunoscută în timpul nostru sub numele de Bugeac. Cei care se aşezară,în acest ţinut, nu rămaseră nici aici multă : vreme. In anul 894, izbucni între ţarul Simeon al Bulgariei (893-927) şi bizantini un război. Potrivit diplomaţiei bizantine de a apăra imperiul fă-cînd pe barbari să lupte între ei, încheind cu ei alianţe şi ridicîndu-i pe unii împotriva altora, pentru a se distruge reciproc, bizantinii cerură aju¬torul ungurilor, împotriva bulgarilor. Ungurii atacară în 895 pe bulgari şi-i învinseră în trei bătălii, încît ţarul Simeon fu silit să încheie pace cu bizantinii.

Pentru a se răzbuna împotriva ungurilor, bulgarii încheiară alianţă cu pecenegii şi împreună cu aceştia, pe cînd o parte din armata maghiară era ; plecată într-o expediţie de pradă spre miazănoapte, atacară aşezările un¬gurilor din Atelkuz, pe care le distruseră complet. Această ruină a aşeză¬rilor lor, hotărî pe unguri să părăsească Atelkuzul şi să-şi caute o nouă regiune de locuit'3). Sub conducerea lui Arpad, cel mai capabil conducător al lor, ei apucară, după cum susţin cei mai mulţi istorici, spre miazănoapte, de-a-lungul Carpaţilor Moldovei şi Galiţiei, pînă în dreptul oraşului Muncaci, apoi, trecînd Carpaţii prin păsurile galifiene, s-au stabilit în cîm-pia Tise' şi Panoniei, azi pusta maghiară, scăldată prin mijloc de Dunăre, ţinut plin de lacuri, bălti şi mlaştini, foarte potrivit cu felul de via{ă al un-gurilor, care se îndeletniceau cu pescuitul, şi-şî puteau oricînd îndrepta-caii lor iuti pe şesul întins spre bogăţiile ţărilor vecine din Răsărit şi Apus. în incursiuni de pradă.

După cît se pare, sosirea lor în ţinutul dintre Dunăre şi Tisa a avut loc ;în 896. Ei au lovit şi distrus mai întîi statul Moraviei mari, care ajun¬sese la o mare dezvoltare de la 855, de cînd se eliberase de sub stăpînirea francilor, întinzîndu-se spre Răsărit pînă la Sudul Carpaţilor Galiţiei, ocu-pînd cîmpia Panoniei de-a-lungul Dunării, uneori trecînd şi peste Dunăre pînă la Tisa, iar în Sud ajungînd pînă către Slovenia şi Croaţia. Intre aniî 904—906, statul Moraviei mari s-a destrămat. In Panonia, se afla printre slavi şi o însemnată populaţie romanică.

În patria nouă pe care o ocupară, ungurii au dat peste o populaţie creştină de rit răsăritean. Regiunea panonică dintre Dunăre şi Tisa era stăpwiită la venirea ungurilor în 896 de ducele Salanus, al cărui strămoş Kean, plecînd din Bulgaria, ocupase mai întîi acea {ară, «cu ajutorul şî sfatul împăratului grecilor» — «magnus Keanus proavus ducis Salani dux de Bulgaria egressus, auxilio et concilio imperatoris Graecorum praeoccu-paverat terrram illam» . După textul citat, ducele Salanus stăpînea, prin urmare, peste o populaţie care avea legături politice şi religioase cu îm¬păratul Bizanţului, unde se afla scaunul ecumenic al Ortodoxiei.

În câmpia Tisei, ungurii au dat peste o populare amestecată slavo-ro-mînă, care avea unele începuturi de organizaţii politice. La început, un¬gurii n-au ocupat Transilvania. Ocuparea ei s-a făcut încetul cu încetul prin supunerea diferitelor ducate sau voevodate slavo-romîne existente aci, începîind mai ales în timpul primului lor rege zis «apostelic» Ştefan cel Sfînt (997-1038) şi o terminară definitiv ia începutul secolului al XlII-lea, în timpul regelui Andrei al II-lea (1205-1235).

După aşezarea lor în pusta maghiară şi în câmpia Tisei, ungurii con-tinuară multă vreme expediţiile lor de pradă în ţările învecinate, mai ales în imperiul bizantin, în Moravia şi Boemia, în Germania şi chiar în Franţa şi Italia, pînă cînd împăratul Germaniei Otto I cel Mare (936-973) îi în frînse întf-o luptă însemnată la rîul Lech, la 10 august 955, în apropi oraşului Augsburg)

Urme de creştinism ortodox Ia poporul maghiar în perioada cor ţuirii sale la Nordul Mării Negre. — Importanţa ungurilor ca factor în Europa centrală începu să crească prin trecerea lor la creştinism.

Unele căpetenii ale ungurilor au cunoscut creştinismul ortodox mult înainte de aşezarea lor în centrul Europei. După ce şi-au părăsi curile natale, se crede că ungurii au cunoscut pentru prima dată ci nisrnul ortodox, cînd se aflau la Nord de Marea Meotis (Marea de A2 în prima jumătate a secolului al VlI-Iea, fie de Ia vecinii lor alani şi arn fie direct dela bizantini, datorită legăturilor diplomatice cu Bizanţu' şi prin soldaţii pe care-i puneau la dispoziţia imperiului de Răsărit.

Astfel, un conducător al ungurilor, Kuvrat (Kubratos sau Kobra fondatorul marei Bulgarii de pe cursul mijlociu al Volgii, ţară în care gurii au reprezentat un timp elita conducătoare, îmbrăţişa creştinis primind botezul la îndemnurile împăratului bizantin Beraclios. Kuvrat rămase credincios împăratulu zantin, iar după moartea acestuia apără cu toată puterea sa pe văduv Heraclios, împărăteasa Martina, şi pe copiii ei).