Integrarea socio - profesională a copiilor care au împlinit vârsta de 18 ani din centrele de plasament

Definiţie

Centrul de plasament reprezintă un grup social permanent constituit, instituţionalizat, organizat menit să asigure – prin statutul său substitut al familiei – protecţie, ocrotire socială, şcolarizare completă, asistenţă medicală, psihopedagogică copiilor ocrotiţi şi care dispune de toate condiţiile unei dezvoltări optime până la integrarea lor socio-profesională (18-26 ani).

O mică istorie

În Europa Evului Mediu, cele mai joase locuri în ierarhia socială erau ocupate de cei cărora le lipseau identitatea şi minimum de siguranță oferite de numele cunoscut și onest al părinților, de o reședință stabilă de bună reputație în comunitate.

În Italia, Franţa, Anglia și aproape în întreaga Europă Apuseană se considera că cei abandonaţi aparțin statului. Erau prin excelenţă, fiinţe dependente de mila acestuia. În Irlanda secolului XVII au fost convertiţi pentru a crește numărul minorității anglicane conducătoare. Numărul lor era în toate perioadele important, dar creștea spectaculos în perioadele marcate de molime, războaie sau foamete.

Primele „instituții de ocrotire” au fost organizate de Biserică și de stat, adesea reprezentat de seniorul local. În paralel apare și „plasamentul familial”. Spitalele pentru copii angajau doici din împrejurimile orașelor pentru alăptarea și îngrijirea copiilor sau îi trimitea pe aceștia în zone rurale unde constituiau „filiale” sau erau repartizați unor familii interesate şi caritabile.

De ce e important subiectul copiilor instituționalizați?

Copiii instituționalizați sunt numiți frecvent de documentele UNICEF ca o categorie de copii „în circumstanțe deosebit de dificile”. Prin aceasta se înțelege că majoritatea dintre ei au de făcut față unui triplu dezavantaj:

A) Experiența care a făcut ca ei să se afle în imposibilitatea de a crește în propria familie, experiență traumatizantă în toate variantele sale (pierderea, decesul părinților, abandon, respingere, abuz asupra copilului, decădere din drepturile părintești sau destrămarea relației dintre părinți).

B) În majoritatea cazurilor se adaugă dezavantajul de a fi îngrijiți într-un mediu instituțional care adesea nu numai că eşuează în a răspunde nevoilor lor fizice, sociale și psihologice de bază, dar îi pune în faţa unei experiențe în care li se încalcă drepturile și devin subiectul neglijării, tratamentelor fizice și sexuale abuzive.

C) Copii instituționalizați se confruntă cu nesiguranţa viitorului lor. Lipsa oportunităţilor de învățare a rolurilor și deprinderilor necesare vieții adulte, deprivarea de experienţe emoționale indispensabile adaptării sociale adecvate, absența suportului acordat de obicei de familie întunecă prognosticul evoluției lor.

Efectele instituţionalizării asupra personalităţii

Conform studiilor efectuate, tânărul care trăieşte experienţa instituţionalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalităţii, modificându-şi simultan sentimentul propriei identităţi şi modul de a-i percepe pe ceilalţi. Eul fiecăruia se elaborează în limitele unui sistem instituţional. El resimte dependenţa faţă de instituţie şi se identifică cu ea, cu colegii şi cu personalul din unitate.

Satisfacerea nevoilor de comunicare, de afectivitate ale copilului are loc mai ales în familie. Datorită ritmului vieţii actuale, comunicarea dintre părinţi şi copii este serios afectată. Problema se agravează mai mult când vorbim de copiii din instituţii, în cazul cărora legatura copil-părinte nu poate fi suplinită în totalitate prin relaţia cu educatorii. Consecinţa acestui fapt o reprezintă probabilitatea crescută de apariţie a dificultăţilor de adaptare şi dezvoltare psihică, ceea ce poate duce la manifestarea unor tendinţe agresive şi a unor tulburări afectiv-comportamentale. La aceste dificultăţi de ordin psihologic se adaugă etichetarea de către membrii societăţii ca fiind "din casa de copii".

Efectele instituţionalizării în ceea ce priveşte integrarea socio-profesională

Instituţionalizarea determină o serie de efecte negative în ceea ce priveşte integrarea socio-profesională. Se ştie că în perioada instituţionalizării copiii şi tinerii dobândesc comportamente mai puţin valorificate social şi profesional. Sunt „obişnuiţi” să primească totul de-a gata, nu ştiu de cele mai multe ori să folosescă banii. Referitor la timp şi la alte resurse materiale, aceşti tineri sunt nesiguri, ajung să depindă în permanenţă de cineva (educator sau instructor din centrul de plasament). În planul creativităţii sunt rigizi şi mai greu adaptabili. După terminarea studiilor şi părăsirea instituţiei aceşti tineri se trezesc în mijlocul unei societăţii incapabile să le asigure un suport de care au nevoie în perioada de tranzit de la viaţa de instituţie la viaţa liberă, fapt care îi fac pe cei mai slabi dintre ei să cadă în zona delincvenţei. Chiar dacă în instituţii, condiţiile de viaţă uneori sunt mai bune decât cele în familie, lipsa părinţilor şi a susţinerii emoţionale exercitate de aceştia asupra copiilor are efecte greu de compensat pe termen lung.