Impactul regionalizării asupra deciziilor din administrația publică din România comparativ cu celelalte state membre ale Uniunii Europene

Cuprins

Termenul de regionalizare, respectiv de regiune acoperă realităţi politice şi administrative extrem de diferite în statele europene. Folosirea termenului de regionalizare vizează realizarea unui echilibru între repartiţia bogăţiilor, prin eforturi de a ridica nivelul de dezvoltare al zonelor rămase în urmă, ceea ce reprezintă, in fapt, obiective ale politicii de dezvoltare

Termenul regionalizare este, în general, înţeles drept crearea unui nivel nou în organizarea teritorială a unui stat; instituţiile noi pot varia pe larg în ce privesc organele, responsabilităţile şi autorităţile, dar acestea sunt întotdeauna supraimpuse asupra instituţiilor locale existente. Regionalizarea este un proces de termen lung, unde statul introduce un al doilea nivel de guvern. Aceasta reflectă o tendinţă crescândă de identificare a unor instituţii cu o regiune, dar această idee şi aceste instituţii rămân extrem de eterogene de la o ţară la alta. De aceea termenul regionalizare a devenit tot mai larg şi înseamnă un proces ce creează o capacitate pentru acţiuni de dezvoltare a unei zone geografice specifice(subnaţional dar supra-local) prin intermediul modelelor economice şi potenţiale. Acest proces se poate baza pe sistemul existent politico-administrativ sau poate da naştere unei organizaţii teritoriale noi care ar putea susţine mai bine scopul creşterii socio-economice şi a dezvoltării echilibrate.

Punctul de plecare al regionalizării îl constituie dezechilibrele regionale sau mai degrabă conştientizarea acestora. Această conştientizare este urmată de o strategie a unui aparat statal sau supra-statal (UE) care, plecând de la tehnici savant dozate, încearcă să planifice, să descentralizeze, să deconcentreze la nivel regional activităţile economice prea regrupate în unele puncte-forte din spaţiul naţional sau european.

Conceptul de regiune diferă de la o ţară la alta, iar procesul de regionalizare este organizat diferit, în fiecare ţarî europeană, în funcţie de contextul propriu (juridic, economic, social, demografic, cultural, etnic), organizarea statală (stat unitar sau federal), tradiţiile istorice.

Regionalizarea are, de regulă, importanta grijă de a ajunge, pentru o ţară sau pentru Europa, la un mai bun echilibru în repartiţia bogăţiilor prim încercarea de a ridica nivelul zonelor mai puţin dezvoltate.

Regionalizarea este rezultatul tendinţei de evoluţie a organizării teritoriale în statele europene de astăzi. De altfel, în ziua de azi, putem vorbi de o „Europa a regiunilor” în care regiunile reprezintă colectivitatea publică ce răspunde nevoii de teritorializare a anumitor politici comunitare.

Rgionalizarea a fost realizată în conformitate cu tradiţiile şi strategia adoptată de parlamentele naţionale şi au putut fi distinse cinci variante de implementare:

- Regionalizarea administrativă (crearea de către stat a unor noi autorităţi subnaţionale): Franţa, Grecia, Portugalia, Suedia, Estonia, Ungaria şi Lituania;

- Regionalizarea prin extinderea competenţelor autorităţilor locale existente: Danemarca, Finlanda şi Irlanda, Ungaria şi România;

- Descentralizarea regională (crearea de noi autorităţi teritoriale la un nivel situat deasupra unor autorităţi teritoriale existente primind denumirea de regiuni): Portugalia(dar numai după reforma constituţională din 1997), Suedia- parţial, Marea Britanie, Polonia, Cehia şi Slovacia;

- Autonomia regională sau regionalizarea politică: Spania, Italia şi Belgia;

- Regionalizarea prin intermediul autorităţilor federale: Germania, Austria sau Belgia.

Unul din obiectivele U.E. este acela de a promova progresul economic şi social echilibrat şi durabil, prin întărirea coeziunii economice şi sociale a ţărilor membre. Un rol important în acest proces este conferit regiunilor, percepute ca spaţii mai apropiate de cetăţenii. În accepţiunea pe care Consiliul Europei o dă regiunii, aceasta este unitatea administrativ-teritorială situată imediat sub nivelul statului-unitar, federal, etc., care are o unitate aleasă a administraţiei publice şi mijloace financiare de susţinere a acestei autorităţi.

Ca răspuns la mişcarea regionalistă, statul poate astfel recunoaşte o indentitate regioanlă (regiunea fiind percepută de această dată ca un teritoriu considerat omogen de către stat) şi poate lua măsurile necesare pentru ca regiunile să participe la gestionarea afacerilor proprii.

Cartea Comunitară a Regionalizării afirmă la art.1:

’’1. În cadrul acestei Carte, prin regiune se înţelege un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic.

2. Prin elementele comune ale unei populaţii concrete si înţelege o specificitate comună în materie de limbă, cultură, tradiţie istorică şi interese legate de economie şi transporturi. Nu este neaparat necesar ca toate aceste elemente să fie reunite în toate cazurile.

3. Diferitele denumiri şi natura juridico- politică pe care aceste entităţi le pot primi în diferitele state- comin ităţi autonome, landuri, naţionalităţi etc.- nu le exclud din comsideraţiile stabilite în prezenta Cartă’’.