Politică europeană de pescuit - actori implicați în procesul de elaborare și implementare - cazul României

Introducere

De secole, flotele de pescuit trec, asemenea peştilor, de la o mare la alta, fără a ţine cont de frontiere. Întrucât activităţile unei flote de pescuit pot influenţa şansele altor flote, ţările UE au hotărât să gestioneze împreună acest sector, prin politica comună în domeniul pescuitului (PCP). Aceasta reuneşte o serie de măsuri menite să pună bazele unei industrii europene a pescuitului prospere şi durabile .

De la înfiintarea sa, Uniunea Europeana si-a extins nu numai dimensiunea, prin aderarea de noi state membre, ci şi domeniile în care a dezvoltat o politica comuna europeana. Uniunea Europeana a creat piata unica interna printr-un sistem de legi şi reglementari ce garanteaza libertatea de circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor. A dezvoltat politici comune pentru comert, agricultura şi pescuit. Tratatul de instituire a Comunitatii Economice Europene ce prevede crearea unei piete comune avand la baza principiul liberei circulatii (a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor), a stat la baza coordonarii treptate a politicilor statelor membre şi la dezvoltarea ulterioara a politicilor comune europene. în prezent, pescuitul şi acvacultura sunt activitati economice importante ale UE, reprezentand aproximativ 1% din produsul national brut al statelor membre şi oferind peste jumatate de million de locuri de munca .

Importanţa politicii pentru construcţia europeană

Politica comună în domeniul pescuitului a fost introdusă prin Tratatul de la Roma. Iniţial, această politică era strâns legată de politica agricolă, însă de-a lungul timpului a devenit din ce în ce mai independentă faţă de ea. De la reforma sa din 2002, politica comună în domeniul pescuitului are drept obiectiv principal să asigure exploatarea durabilă a resurselor piscicole şi să garanteze venituri şi locuri de muncă stabile pentru pescari. Tratatul de la Lisabona aduce o serie de modificări politicii în domeniul pescuitului.

Politica europeană pentru pescuit este instrumentul Uniunii Europene pentru management-ul pescuitului şi acvaculturii. Primele măsuri comune în domeniul pescuitului datează din 1970, când s-a hotărât de principiu că pescarii din Uniunea Europeană trebuie să aibă acces egal la apele teritoriale ale ţărilor membre. Însă, pentru a se asigura faptul că ambarcaţiunile mai mici pot pescui aproape de portul de origine, o bandă de coastă a fost rezervată pentru pescarii locali care pescuiesc în aceste ape în mod tradiţional. Alte măsuri luate se refereau la o piaţă comună de produse specifice precum şi crearea unei politici structurale care să coordoneze modernizarea vaselor de pescuit şi instalaţiilor la mal. Toate aceste măsuri au devenit mai semnificative atunci când, în 1976, ţările membre au decis în unanimitate extinderea drepturilor la resursele marine de la 12 mile la 200 de mile de coastă. În plus, au decis că Uniunea Europeană este cea mai în măsură să organizeze activitatea de pescuit şi să gospodărească apele aflate în jurizdicţia lor precum şi să le apere interesele în negocierile internaţionale. După ani de negocieri, Politica Comună de pescuit a fost definitivată în 1983. După două decenii, politica a suferit o reformă drastică. Reforma din 2002 a urmărit asigurarea dezvoltării sustenabile a activităţii de pescuit din punct de vedere social, economic şi ecologic. Reforma a indus o perspectivă precaută asupra resurselor acvatice, dorind să minimizeze impactul activităţii pescăreşti asupra ecosistemelor marine. Ea urmărea în acelaşi timp îmbunătăţirea eficienţei acestei activităţi, luând în calcul avertizările oamenilor de ştiinţă legate de capacitatea limitată a populaţiilor de peşte de a rezista la un ritm alert de pescuit. S-au introdus o serie de limitări asupra cantităţilor de peşte care pot fi extrase de ţările membre într-un an .

Industria europeană a pescuitului are mari oportunităţi în perspectivă. În acelaşi timp însă, ea se confruntă cu mari provocări în încercarea sa de a se redefini în viitor – provocări care au fost şi mai mult accentuate de creşterea dramatică a preţului carburanţilor din ultimii ani. Realizarea unui echilibru între capacitatea şi eforturile de pescuit şi adevărata productivitate potenţială a rezervelor; reorientarea activităţilor flotei înspre metode de pescuit mai puţin consumatoare de combustibil şi mai durabile; dezvoltarea potenţialului industriei de prelucrare şi de marketing, pentru aducerea unui plus de valoare pe tot parcursul acestui lanţ; dezvoltarea activităţilor durabile de acvacultură, pentru a putea face faţă unei cereri din ce în ce mai mari; păstrarea structurii sociale şi revitalizarea economiilor comunităţilor din zonele de coastă care depind de pescuit – succesul în aceste domenii va presupune schimbări majore în modul de organizare a acestei industrii. Existenţa unei perioade de adaptare este inevitabilă.