Procesul de Elaborare a Politicii Industriale

Procesul de elaborare a politicii industriale

1. Normele aquis-ului comunitar

Definirea politicii industriale

Politica industrială poate fi definită ca o largă gamă de măsuri guvernamentale menite să promoveze creşterea şi sporirea competitivităţii a unui anumit sector sau a unor sectoare într-o economie. Deoarece astfel de măsuri implică tratament preferenţial, este logic să completăm definiţia, cu condiţia, că celelalte sectoare beneficiază indirect de suportul oferit sectoarelor ţintă (prioritare) şi nici un sector nu va fi prejudiciat de măsurile acestei politici

O politică industrială „laissez-faire”, de neamestec şi neimplicare a guvernului, este caracterizată prin atenţia fundamentală ce o acordă realizării unui mediu macroeconomic stabil şi previzibil pentru industrie, investind în infrastructură şi capital uman, evitării "stabilirii companiilor lideri", menţinerii deschiderii pieţei şi a politicii privind investiţiile străine directe, utilizând un regim antitrust procompetitiv şi susţinând Cercetarea & Dezvoltarea(C&D) la nivel precompetitiv (cercetări fundamentale şi implimentarea rezultatelor pentru realizarea prototipurilor non-comerciale)

Politica industrială agresivă sau dirijată ce cuprinde spectrul, de la economia de comandă, de tip sovietic, ce încerca să elaboreze şi să adopte practic toate deciziile ce guvernau relaţiile economice, până la modelul indicativ-planificat a Franţei sau Japoniei, bazat pe consensul între industrie şi Guvern. Elementele unei politici dirijabile includ în sine stabilirea sectoarelor ţintă prin acordarea de facilităţi fiscale (reduceri de taxe), procurări, subsidii şi politici comerciale; suportul C&D ce tinde să ajungă dincolo de faza precompetitivă şi politică antitrust ce limitează competiţia.

Diferite state au utilizat diferite mixaje ce implicau politica dirijabilă şi permisivă la diferite etape ale dezvoltării. În SUA, care se consideră o economie de piaţă fără planificare, programul de achiziţii militare din perioadele anilor 50 şi 60 a fost un stimulent important pentru industria americană de calculatoare şi al aviaţiei civile. În Japonia, orientările pe un puternic aparat de planificare centralizat nu a spulberat posibilitatea structurii de subcontarctare în industria de automobile. În Europa, politicile industriale naţionale fluctuau pentru a face faţă condiţiilor economice, de la politica de neimplicare a lui Thatcher până la politică excesiv de dirijată în Franţa anilor 60. Mai mulţi cercetători în domeniu au demonstrat că, în timp ce valorile politice şi culturale sunt importante în explicarea de ce politica industrială a unui stat a evoluat diferit de la celelalte, factorii situaţionali sau obiectivi (nivelul dezvoltării economice; structura instituţională, financiară şi legală; alocare de resurse şi perspectiva mediului de afaceri) sunt la fel de importanţi. Statele aflate în perioada de evoluţie spre o economie dezvoltată au tendinţa de a aplica politică industrială mult mai intervenţionistă decât statele cu o economie dezvoltată. Un alt factor cheie este relaţia dintre Guvern şi comunitatea oamenior de afaceri, care poate fi duşmănoasă, exemplu poate servi Marea Britanie în perioada guvernării lui Thatcher, dar şi situaţia actuală din Moldova, până la una de colaborare fructuoasă în Franţa şi Germania. Ambele elemente (factori obiectivi şi relaţia Guvern-oameni de afaceri) explică în mare măsură evoluţiile politicii industriale europene.

În timp ce Tratatul CECO (Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) şi Tratatul Euratom (Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) pot fi privite ca stând la baza politicii referitoare la doua sectoare industriale de importanţă majoră, Tratatul CEE (Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană sau Tratatul de la Roma), care acoperă toate sectoarele economice, nu face nici o referire la politica industriala. Cu toate acestea, Tratatele conţin multe prevederi pe care se poate întemeia o politică industrială comună. Totuşi numai prin Tratatul de la Maastricht [Articolul 130] a fost oferită baza legală pentru realizarea unei politici industriale comune, permiţând Comisiei să propună măsuri de îmbunătăţire a competitivităţii industriei europene. Cu toate acestea, Comisia trebuie sa beneficieze de susţinerea unanima a Consiliului pentru a putea desfăşura activităţi ce ţin de politica industrială.

În cazul Uniunii Europene, până în prezent, politica industrială este structurată pe două nivele diferite de activitate. Primul nivel reprezintă politicile industriale naţionale, iar al doilea este politica industrială comună a UE. Fiecare stat adoptă propria politică industrială, dar toate prevederile lor trebuie să corespundă legislaţiei comunitare. Politicile industriale naţionale luptând cu efectele pieţei unice susţin propriile sectoare industriale împotriva competitorilor străini. Pentru a limita aceste tendinţe acelaşi Articol 130 al Tratatului de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană - TUE) specifică, că „există condiţiile necesare pentru asigurarea competetivităţii industriei europene”.

Pentru a realiza o industrie europeană competitivă, TUE tot în acest, specifică că politica industrială poate fi implementată „ prin politici şi activităţi adoptate de Comunitate respectând alte reglementări ale Tratatului CE

O altă dimensiune a politicii industriale o constituie concurenţa şi existenţa, încă de la începuturile construcţiei comunitare, a unei politici concurenţiale comune. După mai bine de 40 de ani de funcţionare, această politică continuă să fie o condiţie necesară atât unei economii de piaţă viabile, cât şi unei pieţe comune ce asigură libera mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor.

După cum am prezentat mai sus politica industrială a Uniunii Europene este o politică foarte complexă care reprezintă un set de politici în diferite domenii, tangente cu industria, dar fără aceste politici o politică industrială ar fi imposibilă.

Principalul obiectiv al politicii industriale a UE, rămâne până în prezent, consolidarea poziţiilor industriei europene, prin asigurarea competitivităţii industriei europene pe plan internaţional, asigurând o creştere economică continuă, oferind totodată clienţilor săi produse de calitate la preţuri competitive, protejând în acelaşi timp şi mediul înconjurător.