Procesul de lărgire a Uniunii Europene

De-a lungul timpului , atat filosofi , intelectuali cat si oamenii de stat au sustinut idea unei Europe unite Initiativa oficiala a unitatii europene a apartinut politicianului francez Ariastide Briand , care aducea in discutie apropierea dintre Franta si Germania, dar care a esuat din cauza celui de al doilea razboi mondial. Ideea unitatii europene a fost reluata apoi de mai multe ori insa s-a reusit concretizarea ei abia dupa cel de-al doilea razboi mondial

Febra europenismului nu este deloc o noutate. Ea a fost un fenomen de proporţii în secolul al XIX-lea, la fel în perioada interbelică, atunci când se căutau soluţii pentru redresarea continentului dupa şocul Marelui Război. Aceasta este însă şi perioada în care, pe fondul rivalităţilor dintre puterile continentului, europenismul este înţeles diferit, de exemplu, la Berlin sau Viena, faţă de Paris şi Londra.

Legat de Europa apar mai multe concepte paralele. Cel mai celebru dintre acestea este Mitteleuropa (la rândul lui său concept destul de confuz) a cărui opoziţie cu paneuropenismul reflectă în bună măsură o parte din cauzele celor două războaie mondiale. Mai largi sau mai restrânse, toate Europele care au circulat atunci (şi care circulă şi acum) prin presă şi dezbaterile politice au încercat să caute o formă concretă de manifestare. Lucru reuşit în martie 1948, când, prin Tratatul de la Bruxelles, BENELUX, Franţa şi Marea Britanie înfiinţau Uniunea Occidentală, axată pe probleme de securitate

Atunci au luat nastere o serie de forme de cooperare internationala, cum ar fi : NATO(Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord ), OCEE (Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana), UEO (Uniunea Europei Occidentale), care au reusit sa puna bazele unei solidaritati mai stranse intre statele europene.

Însă pentru a trece de la “ ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi instituţionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce le diferenţia şi le separa; un timp în care, de la simpla aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeană să anime larg atât puternicele individualităţi umane cât şi entităţile naţionale şi să se transpună astfel într-o voinţă politică în măsură să-i confere finalitate

Creată în scopul de a garanta o pace durabilă, construcţia europeană s-a concretizat după cel de al Doilea Război Mondial, cand pe 9 mai 1950 Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, pe baza unei idei a lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune şi de oţel ale Franţei şi Germaniei în cadrul unei organizaţii deschise către celelalte ţări europene. La apel au răspuns încă patru state, Tratatul de instituire a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO) fiind semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de către Franţa, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. Tratatul CECO a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 (notă: Tratatul CECO a expirat în 2002). La 25 martie 1957, cele şase state membre ale CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom), denumite generic “Tratatele de la Roma”.

Prin urmare, Uniunea Europeana este rezultatul procesului de cooperare si integrare care a inceput in anul 1951, intre cele sase tari europene fondatoare. În prezent, Uniunea are 27 membri, dintre care şase membri fondatori din 1958 :

- BELGIA

- FRANTA

- GERMANIA

- ITALIA

- LUXEMBURG

- OLANDA