Sistemul de învățământ în Marea Britanie

Introducere

Starea de fapt din acest moment în oricare ţară a lumii este cauzată de un factor ceva mai puţin vizibil, un factor ce acţioneaza de ceva timp şi îşi va arăta efectele pentru mulţi ani de acum încolo: sistemul de învaţământ.

Lipsiţi de alternative, mulţi au acceptat ce li s-a spus orbeşte in dulcele stil leninist: “Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”. Un sistem de învăţământ performant este cel care asigură egalitatea de şanse în învăţământul obligatoriu şi care promovează excelenţa în învăţământul superior. Datorita acestui fapt am ales pentru proiectul de faţă prezentarea educaţiei in Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, care este un model de urmat pentru ţarile post-comuniste şi nu numai, aflat la pol opus faţă de învăţământul românesc, departe de a asigura toate aceste lucruri.

Scurt istoric al educaţiei in plan mondial

Cuvântul educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creştere, hrănire, cultivare. Educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieţii sociale.

Conceptul pedagogic de educaţie urmăreste cunoasterea ştiintifică,la un grad înalt de generalitate şi abstractizare,a unei realitaţi psihosociale cu o foarte mare arie de extindere în timp şi spaţiu şi de desfaşurare complexă şi contradictorie la nivel de sistem şi proces.

Educaţia este un tip particular de acţiune umană, o intervenţie sau direcţionare, o categorie fundamentală a pedagogiei.

Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.

Educaţia diferă de la o etapă istorică la alta în funcţie de condiţiile materiale şi spirituale ale societăţii. Educaţia este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forţă de muncă şi fiinţă socială.

Din documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că chinezii au avut şcoli cu mult înainte ca societatea lor să se împartă pe clase. Cu toate acestea şcolile din China antică devin treptat un monopol al aristocraţiei. Spre deosebire de alte şcoli din orientul antic, în China se acordă mare atenţie formării deprinderilor de comportare, urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât faţă de cei mai în vârstă, cât şi faţă de cei superiori ca situaţie socială. Educaţia morală din şcoala chineză era puternic influenţată de religie.Ca şi la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcaţie precisă între cunoştinţele religioase şi cele profane. Ele se împleteau. În India se studia astronomia, medicina (cu ajutorul magiei), matematica şi limba sanscrită.

În Grecia antică putem evidenţia două tipuri de sisteme educaţionale. Acestea privesc cele două mari puteri: Sparta şi Atena. Sistemul educaţional spartan era cu precădere unul militar, pe când în Atena predomina un sistem democratic.

Sistemul educaţional al romanilor a cunoscut o organizare diferită, corespunzătoare principalelor etape ale dezvoltării statului. Astfel în perioada regalităţii educaţia se făcea în familie; în timpul republicii începe să se manifeste tot mai mult preocuparea pentru organizarea învăţământului; pe când în timpul imperiului sistemul de instrucţie şi educaţie capătă un caracter de stat.

Trecerea de la societatea sclavagistă la cea feudală a însemnat, totodată, şi trecerea de la sistemul de educaţie sclavagist la altul care corespundea cerinţelor vieţii economice şi sociale specifice orânduirii, a cărei durată se întinde din secolul al V-lea până în secolul al XVIII-lea.

Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea se caracterizează pe plan socio-politic printr-o succesiune de victorii ale burgheziei din ţările Europei occidentale. Întrucât înseşi interesele sale economice şi politice îi impuneau asigurarea unei instrucţii elementare pentru categorii largi ale populaţiei. Această perioadă constituie un mare pas înainte în direcţia generalizării învăţământului primar şi a dezvoltării teoriei pedagogice corespunzătoare. Amploarea pe care a luat-o acum învăţământul, mai ales şcoala elementară, a atras după sine şi dezvoltarea instituţiilor de pregătire a corpului didactic. Aceste împrejurări au stimulat procesul de constituire a pedagogiei ca disciplină ştiinţifică.

Interesul manifestat pentru problemele dezvoltării tinerei generaţii au favorizat crearea unei instituţii speciale de educare, precum şi elaborarea unei teorii pedagogice privind copii de vârstă preşcolară.

Dar anul 1900 nu este o piatră de hotar în dezvoltarea teoriei şi practicii pedagogice. Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor au apărut o serie de elemente noi care anunţă importante mutaţii în gândirea pedagogică şi practica şcolară. Aproape tot ceea ce creaseră secolele anterioare în domeniul practicii instructiv-educative era cuprins acum în termenul de şcoală tradiţională şi începuse să fie repudiat. Apare, mai întâi, o reacţie faţă de şcoala herbartiană, întemeiată exclusiv pe receptivitate, pe orientare exclusiv teoretică a conţinutului activităţii didactice. Se creează, astfel, aşa-numitele şcoli noi din Marea Britanie, Franţa, Germania, SUA. Tot acum, ca urmare a iniţierii cercetărilor experimentale în psihologie, începe să se manifeste o puternică reacţie faţă de pedagogia filosofică – constituită deductiv, pornindu-se de la anumite principii sau concepte filosofice. Se conturează astfel ideea unei pedagogii experimentale şi, concomitent, ideea unei ştiinţe a copilului – pedagogia.