Dimensiunile conceptului de securitate - Cazul României

CAPITOLUL I

ABORDĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA SECURITATEA NAȚIONALĂ ȘI DIMENSIUNILE EI

1.1. Conceptul de securitate. Definiții, teorii și clarificări terminologice

Noțiunea de securitate nu poate fi analizată fără a lua în considerare schimbările de perspectivă și apariția unor idei noi în disciplina relațiilor internaționale și în practica lor. Reconsiderarea și regândirea conceptelor centrale ale domeniului, cum ar fi statul, suveranitatea, identitatea, interesul național, politica externă, presupun reformularea securității ca practică și concept; în consecință, întrebări de genul „Ce este securitatea?”, „Pentru cine?”, „De către cine este formulată?”, „În ce scop?”, „Unde o găsim?” nu mai au răspunsuri de la sine înțelese.

În general, în relațiile internaționale, obiectul referent al securității a fost și continuă să fie statul, în pofida încercărilor de a schimba perspectiva asupra acestui subiect. „Perspectiva teoretică asupra conceptului de securitate a fost sinuoasă, acest fenomen fiind determinat de evoluția percepțiilor privind obiectul de referință, dimensiunile și conținutul securității. In ciuda importanței sale incontestabile studiul critic asupra securității a apărut relativ târziu, după a doua mare conflagrație mondială, impunându-se în deceniile următoare în teoria relațiilor internaționale”.

Într-o primă abordare, întrebarea privind natura securității poate avea un răspuns relative simplu: securitatea este condiția sau starea în care o entitate este sigură de supraviețuirea sa. Cu toate acestea, o privire atentă la ceea ce a însemnat securitatea sau supraviețuirea pentru diferite state în diferite momente ale istoriei lor arată că securitatea nu a avut și nu are un înțeles comun pentru toată lumea. Mai mult, pentru perioade îndelungate de timp, ea nici nu a fost văzută ca o problem principală a statelor, pentru că problemele de putere și de pace erau considerate ca dimensiuni mult mai importante.

Cu toate acestea, în relațiile internaționale de după Războiul Rece, securitatea, ca noțiune și domeniu de interes practice, a devenit mult mai proeminentă, tocmai pentru că se afla undeva între problematicele legate de putere și cele legate de obținerea păcii. Principalele componente în construcția noțiunii de Securitate națională, în perioada Războiului Rece, au fost strategia descurajării nucleare și factorul ideologic specific sistemului bipolar. Securitatea este o problematică flexibilă, care se poate integra dinamismului relațiilor internaționale actuale.

În anul 1991, Stephen Walt propunea următoarea definiție a securității, așa cum era ea percepută în acel moment de comunitatea academică și a decidenților politici: „Securitatea poate fi defintă ca studiul amenințărilor, utilizării și controlului forței militare. Ea examinează condițiile care fac utilizarea forței probabilă, felurile în care utilizarea forței afectează indivizii, statele, societățile și politicile specific pe care statele le adoptă în vederea prevenirii sau a participării în război”.

Cu alte cuvinte, ceea ce transpare din citatul de mai sus este următoarea idee: securitatea nu este ceva, nu este o condiție, o stare, un atribut: ea este văzută, ma degrabă, ca un studio al unui mănunchi de factori și decizii care pot provoca o anumită situație. Dacă în timpul epocii prolifice în studii de Securitate, ideile erau influențate de rivalitatea nucleară și de situația dificilă dintre SUA și URSS, în cea de-a doua etapă, războiul din Vietnam și aparția de noi abordări ale temei securității și strategiei au extins conceptul, oferindu-i o dimensiune istorică și o nouă bază metodologică. Securitatea a încetat să fie concepută în termini universali și nu mai era legată exclusiv de stat și de capacitățile sale militare, ci de economie, politică internă, resurse strategice (petrol, gaze, apă etc.) și de populație.

Multe dintre studiile de Securitate de la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90 se bazează pe premise ontologice realiste, care iau statul, interesele naționale, strategia ca „date” și susțin ideea că relațiile internaționale constituie o realitate obiectivă și observabilă. Pentru acești autori și analiști, logica balanței de putere, a anarhiei internaționale și a real-politik-ului rămâne central în viața inetrnațională și deci în maniera de a aborda securitatea.

Gândirea a trei mari teoreticieni - Thomas Hobbes, Carl von Clausewitz și Tucidide - a oferit un fundament theoretic pentru a explica și a înțelege securitatea. Contribuțiile lor oferă un punct de plecare, standardizând comportamentul tuturor actorilor - oamenii și agenții lor - din perspectiva securității, fără referire la circumstanțe temporale, spațiale sau sociale. Potrivit afirmațiilor acestor trei autori, conflictele vor degenera în violență atunci când mijloacele nonviolente de rezolvare a diferendelor vor fi epuizate. Thomas Hobbes a exprimat în mod direct și elocvent necesitatea securității sau ordinii ca premise pentru supraviețuirea și prosperitatea societăților:

„Oricare ar fi urmările unor vremuri de război, când fiecare om este dușmanul fiecărui om, ele sunt și urmările unor vremuri când oamenii trăiesc fără a avea vreo altă siguranță decât cea dobândită prin forță și iscusință, deopotrivă. Într-o astfel de stare, nu este loc pentru hărnicie, căci fructul ei este nesigur; prin urmare, pământul nu este cultivat; nu există nici navigație, nici bunurile care pot fi aduse pe mare; nici construcții spațioase, nici instrumente de a muta sau da la o parte acele lucruri care necesită forță; nici arte, scriere sau societate; iar mai rele decât orice sunt frica neîncetată și primejdia unei morți violente ”