Guvernul

Guvernul -istoric

Ideea separaţiei puterilor în stat are origini relativ apropiate în timp, ea conturându-se undeva pe la sfârşitul secolului al XVIII –lea. Scriitorul francez Montesquieu este considerat părintele acestui principiu. Curios este însă faptul că el nu a numit niciodată această idee ca fiind un principiu, ci doar o ideea politică menită să asigure libertatea şi, în acelaşi timp, să combată tendinţa spre totalitarism1. Conform scriitorilor acelei vremi, conferirea întregii puteri unui singur organ al statului ar însemna de facto atribuirea unor prerogative nelimitate respectivului organ, ceea ce ar periclita serios libertatea individului. Astfel, conform principiului separaţiei puterilor în stat, este necesară divizarea atribuţiilor principale ale statului şi distribuirea echilibrată a acestora unor organe diferite între care să nu există raporturi de subordonare. Aşadar organele trebuie să fie distincte şi independente unul faţă de celălalt. Bazele acestei teorii au fost puse însă de filosoful englez John Loke, care a subliniat in studiul sau intitulat „Essay on Civil Governement” importanţa unei separări a puterii în cadrul unui stat. Conform lui Loke puterea statului s-ar împărţii în trei funcţii esenţiale: funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia federativă. Ulterior ideile lui John Loke au fost preluate şi adaptate de Montesquieu luând forma pe care o cunoaştem astăzi. Montesquieu spunea că „orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea”. Din aceste considerente este necesar un mijloc de a opri tendinţa abuzului de putere. Aşadar, conform principiului, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Încă din faza sa incipientă, gânditorii vremii au părut extrem de interesaţi de teorie; şi aceasta pentru că ea oferea o alternativă viabilă la totalitarism. Nu era suficient însă ca acest principiu doar să se nască; el trebuia realmente aplicat.

“Clasicul principiu al separatiei puterilor presupune legitimarea prin vot popular a puterii

legislative, care mai departe forma Guvernul, ca sef al puterii executive, toate puterile statului emanand astfel de la natiune. Operatia, insa, de formare a Guvernului, s-a complicat, efect firesc al multiplicarii regimurilor politice”.

Noţiunii de guvern îi pot fi atribuite mai multe sensuri. Într-o primă accepţiune, foarte largă şi care se raportează la separaţia puterilor în stat, prin guvern se desemnează totalitatea autorităţilor statului, inclusiv parlamentul şi instanţele judecătoreşti. Alţi autori consideră că termenul respectiv vizează totalitatea organelor politice ale statului, omiţând instanţele judecătoreşti .

Al doilea sens, mai restrâns şi concordant cu ideea separaţiei puterilor, guvernul vizează ca noţiune doar „executivul”, adică şeful statului împreună cu miniştrii (consiliul de miniştri, cabinetul sau guvernul în sens restrâns).

În accepţiunea cea mai strictă, guvernul este organul colegial alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi de Constituţie sau de lege, exclusiv şeful statului. În cazul republicilor prezidenţiale cu un executiv monocefal (cum este cazul SUA), ultimele două accepţiuni se confundă, dat fiind faptul că şeful guvernului (în sens restrâns, cabinetul) este chiar şeful statului.

Constituţia din 1991 revizuită în 2003 utilizează termenul de "guvern" în accepţiunea ultimă, cea mai restrânsă. Normele referitoare la Guvern se găsesc în cuprinsul Titlului III, Cap. III ("Guvernul", art.102-110). Relevante mai sunt şi dispoziţiile Capitolului IV din acelaşi Titlu ("Raporturile Parlamentului cu Guvernul", art. 111-115). În toate actele normative menţionate este utilizat consecvent termenul de "Guvern", fără nici o referire la formula mai veche, încetăţenită în legislaţia noastră, de "Consiliu de Miniştri".

În primele reglementări cu valoare constituţională, puterea executivă, ce revenea Domnului ţării, era exercitată de acesta, direct sau prin miniştrii săi. Constituţia din 1866 nu cuprindea nici un termen pentru a desemna colegiul format din miniştri, luaţi împreună, şi nici măcar o referire la şeful guvernului (primul-ministru).

Termenul de "guvern" este utilizat o singură dată, incidental, în art. 30, alin. (1). Acest text stabileşte interdicţia pentru cetăţenii români de a intra în serviciul unui stat străin, însă se admite ca unică excepţie cazul în care acest lucru se produce "cu autorizaţiunea guvernului".

Constituţia din 1923 prevedea (în art. 93) că "miniştrii întruniţi alcătuiesc Consiliul de Miniştri". Acesta era prezidat, cu titlul de "Preşedinte al Consiliului de Miniştri" de către "acela care a fost însărcinat de Rege cu formarea guvernului." Dispoziţia respectivă este păstrată aproape în aceeaşi formulare în Constituţia din 1938 (art.66, alin.1). Constituţiile comuniste păstrează titulatura existentă, consacrând însă Guvernul (Consiliul de Miniştri) ca "organ suprem executiv şi administrativ" (Constituţia din 1948, art. 66, alin. 1), "organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat”( Constituţia din 1965, art. 77, alin. 1).

Tocmai ca o reacţie la vremurile comuniste, legiuitorul din 1990 şi constituantul din 1991 au evitat să utilizeze sintagma "Consiliul de Miniştri", deşi în perioada postdecembristă au existat tentative de a se reveni la formula tradiţională.

În literatura actuală, clasificarea acestora, are în vedere, în principal două criterii esenţiale: calitatea membrilor în guvern şi numărul partidelor politice care formează guvernul.

După calitatea pe care o au în guvern membrii acestuia, deosebim: guverne politice, guverne tehnocratice si guverne militare.