Individ și Stat în Gândirea Politică Modernă

În Renaştere apare ca reacţie împotriva feudalismului individualizat statul modern, înrădăcinat în instituţii, ce tinde spre centralizarea puterii în mâinile unui suveran.

Guvernarea machiavelică este una bazată pe realism şi eficacitate, principele trebuind să fie un bun cunoscător al firii umane şi să profite de pasiunile şi răutatea acestora pentru a dobândi şi păstra puterea: “E necesar pentru cel care creează un Stat şi îi face legile, să se gândească la faptul că oamenii sunt ticăloşi şi mereu au tendinţa de a-şi folosi răutatea imediat ce găsesc momentul prielnic”

Atributele unui bun principe trebuie să fie: un caracter ferm, curaj militar, şiretenie, capacitate de seducţie, inflexibilitate, forţa şi “noroc” ,iar la toate acestea se adauga capacitatea de a anticipa şi de a putea profita de “momentele potrivite”.

În viziunea sa conducerea unui stat bazându-ne pe virtuţile morale va duce acel stat la ruină: “El va găsi ceva care pare să fie virtute şi urmându-l, îl va duce spre ruină; şi care îi va părea altceva, dar pe care, dacă-l va urma, va obţine tihna şi siguranţă”

De asemenea el subliniază determinările sociologice pe care le are schimbarea conducătorului şi astfel considera că sarcina principelui este de a crea noi tradiţii care să le înlocuiască pe cele anterioare pentru a stabiliza puterea şi a-i oferi legitimitate, care poate fi dobândita doar prin viclenie, utilizând astfel raul ca instrument al acţiunii politice.

Unul dintre criticii lui Machiavelli, regele Frederic al V-lea al Prusiei (1712-1786), în lucrarea să “Antimachiavelli” recunoaşte că uneori interesul Statului învinge imperativele morale.

Ideea de stat

Statul, ca putere centrală suverană ce legiferează şi decide fără părtinire în folosul colectivităţii atât în problemele externe cât şi în cele interne, e introdus în limbaj de către Machiavelli.

Se poate spune, astfel că el “a descoperit primul natura reală a aşa-zisei raison d’etat” Gaines Post susţine că noţiunile de necesitate publică şi de raţio publicae utilitas erau pe deplin familiare la sfârşitul evului mediu, iar Machiavelli nu foloseşte sintagma ragione di stato (raţiune de stat) şi nu susţine că scopul scuză mijloacele: teza sa este că succesul unui cârmuitor va fi judecat prin verdictul popular, iar mijloacele folosite de el vor fi “scuzate” dacă au succes, deoarece în politica “unde nu exista curte de apel, faptele sunt judecate după rezultatele lor”

În “Discurs asupra primei decade a lui Titus Livius”, el analizează istoria devenirii romane şi extrage de aici reguli privind guvernarea considerându-le similare cu legile naturii, ele neavând astfel nimic de-a face cu obligaţiile existenţei morale. Imperiul roman, prin grandoarea şi cruzimea sa, ne releva nişte principii esenţiale: unitatea politică se sprijină pe actul care instituie statul, el definind dreptatea, nedreptatea şi exerciţiul deplin al puterii, acest act trebuie urmat indiferent de mijloacele utilizate de legislator. Machiavelli preia de la romani ura faţă de tiranie deoarece aceasta nu urmăreşte triumful statului, ci doar satisfacerea capriciilor suveranului.

El a fost primul care a introdus noţiunea de “interes de Stat”, termen folosit şi azi pentru situaţiile excepţionale în care se justifica încălcarea legii.

B. Inovaţiile sale privind metodele politicii

Reputaţia sa de gânditor politic se datorează, metodei sale ştiinţifice (conform lui David Hume, politica poate fi redusă la ştiinţa, drept unul dintre acele adevăruri politice eterne), doctrinei sale privind versatilitatea morală şi viclenia şi teoriei republicanismului politic, care a exercitat o influenţă puternics asupra gândirii politice engleze şi americane din secolele al XVII-lea şi următorul (după opinia lui J.G.A. Pocock).

Machiavelli considera că originalitatea şi noutatea metodei sale politice consta în calitatea sa de a degaja maximele sau regulile comportamentului politic eficient din istorie şi experienţă, cu scopul de a scrie şi înfăţişa lucruri folositoare şi practice: “Intenţia mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le înţeleg, mi s-a părut că este mai corect să urmăresc adevărul concret al faptelor decât simpla închipuire.” (“Principele”, Capitolul al XV-lea).

De asemenea, în prefaţa “Discursurilor” (1543) se susţine că Machiavelli a fost “primul care a redus acţiunile publice şi civile la reguli extrase din domeniul extrem de folositor al istoriei”.

Un exemplu foarte sugestiv pentru această metoda ne este prezentat în capitolul al III-lea din “Principele”, unde se analizează campania din Italia a lui Ludovic al XII-lea, care i-a făcut puternici pe papii Alexandru al VI-lea şi Iuliu al II-lea, lucru care s-a dovedit a fi în dezavantajul său, Machiavelli concluzionând pe baza acestui exemplu regulă generală (regola generale) : “De aici putem deduce o regulă generală, care nu greşeşte niciodată sau numai rareori, şi anume ca acela care este cauza puterii cuiva se prăbuşeşte el însuşi: într-adevăr, puterea celuilalt , el a făcut-o fie prin viclenie, fie prin violenţă, şi atât una, cât şi cealaltă sunt primejdioase pentru cel care a devenit puternic.”

O altă regulă este extrasă în “Discursuri” III, 43, unde bazându-se pe experienţa Romei antice şi a Florenţei contemporane lui privind avariţia şi perfidia francezilor, Machiavelli concluzionează cu regulă generală :”Nu te încrede în francezi”, deoarece treburile lumii sunt “conduse de oameni care au avut dintotdeauna aceleaşi pasiuni, de unde inevitabil aceleaşi rezultate ".

Metoda lui Machiavelli a fost numită inductiva sau ştiinţifică, în sensul că trage concluzii din experienţă practică sau istorică a firii umane, care nu se schimbă de-a lungul regimurilor politice care parcurg un ciclu natural de creştere şi decădere. Deşi aceasta metoda propusă de Machiavelli are unele probleme logice, originalitatea ei rezidă în folosirea accentului tot mai mare pe care Renaşterea îl punea pe fundamentarea politicii pe modele de comportament umane, înlocuindu-le astfel pe cele moral creştine.

Metoda propusă de Machiavelli are la bază o abordare pragmatică şi utilitarista a politicii, încercând să fie de folos prin aflarea adevărului real în loc să se ocupe doar de situaţii imaginare.

Aceasta presupune o evaluare realistă a politicii din perspectiva puterii şi a controlului (“A guverna nu înseamnă nimic altceva decât a-i controla în aşa fel pe supuşi încât ei să nu poată sau să nu aibă motiv să-ţi dăuneze” şi tot o evaluare realistă a firii umane în termeni de pasiuni şi animalitate, pentru stăpânirea cărora cârmuitorul trebuie să fie asemenea unui centaur: “întrucât un principe trebuie să ştie să folosească bine mijloacele animalului, el va trebui să ia ca exemplu vulpea şi leul, deoarece leul nu se apăra de cursele care i se întind, iar vulpea nu se apără nici ea de lupi”.

Trebuie, aşadar, „să fii vulpe, pentru a recunoaşte cursele, şi să fii leu, pentru a-i speria pe lupi.” Machiavelli accepta conflictul ca pe o forţă pozitivă în politică, cu condiţia de a instituţionalizat, aşa cum era la Roma, şi respinge consensul sau “calea de mijloc”. O dezvoltare mai complexă din punctul de vedere economic şi social al conflictului este prezentată în “Istorii florentine”.