Intervenția ONU și intervenția NATO

ONU și criza congoleză din 1960-1964

Până în 1960, când și-a obținut independența, Congo a fost o colonie belgiană. Însă, Belgia a anunțat în pripă această independență, Congo având la dispoziție doar cinci luni pentru a se pregăti pentru noul statut. Formal, independența a fost proclamată pe 30 iunie 1960, țara având în frunte pe președintele Joseph Kasavubu și pe primul-ministru Patrice Lumumba.

Însă, în prima săptămână a lunii iulie, armata s-a revoltat împotriva ofițerilor albi care mai rămăseseră la conducerea ei și au avut loc numeroase atacuri împotriva europenilor. Această revoltă a creat o stare de panică printre cei circa 100.000 de belgieni care încă mai locuiau în Congo, în jurul capitalei Leopoldville, astfel încât, ca răspuns la această criză, guvernul belgian a trimis în Congo trupele speciale pentru a-i proteja pe cetățenii belgieni. Era un act ilegal, o agresiune din moment ce Congo devenise un stat independent. Liderii congolezi au solicitat asistența militară a ONU, iar Secretarul General Dag Hammerskjöld a convocat de urgență Consiliul de Securitate. A fost adoptată Rezoluția 143 din 14 iulie 1960, care solicita Belgiei să își retragă trupele și autoriza desfășurarea unor forțe de menținere a păcii.

Deși trupele belgiene s-au retras din cea mai mare parte a teritoriului congolez, nu s-au retras din provincia Katanga. Situația s-a înrăutățit în momentul în care această regiunea din sudul țării, bogată în minerale, cupru, uraniu, diamante industriale, și-a proclamat independența sub conducerea lui Moise Tshombe.

Haosul se instaurase, astfel încât, Lumumba a apelat din nou la ajutorul ONU. Consiliul de Securitate a adoptat o nouă Rezoluție, 146 din 9 august 1960 care solicita retragerea imediată a trupelor belgiene din această provincie, ceea ce s-a și întâmplat în termen de două săptămâni, cu excepția unor mercenari străini. De asemenea, ONU a decis formarea unei armate internaționale (circa 10.000 de militari) care să restabilească legea și ordinea în Congo. Ea avea patru obiective:

• Restabilirea și menținerea legii și ordinii;

• Împiedicarea altor state de a se implica în această criză;

• Asistență pentru refacerea economiei;

• Asigurarea stabilității politice.

Această armată a ONU nu putea folosi forța decât pentru autoapărare și nu îi era permis să ia partea vreuneia dintre tabere, a guvernului din Leopoldville sau a celui din Elizabethville, condus de Tshombe. Lumumba a solicitat folosirea forței împotriva provinciei secesioniste Katanga, dar Secretarul General al ONU, Dag Hammerskjöld, s-a opus. A fost momentul în care premierul congolez a acuzat ONU că ia partea secesionistului Tshombe datorită rezervelor minerale ale provinciei Katanga. Revoltat, el a cerut sprijinul URSS, primind din partea acesteia echipament militar pentru a lansa un atac împotriva lui Tshombe. A fost un atac eșuat, astfel încât, președintele Kasavubu l-a înlocuit pe Lumumba din funcția de prim-ministru cu colonelul Mobutu.

Perspectiva unui război civil era cât se poate de probabilă, context în care Consiliul de Securitate a permis forțelor militare deja existente în Congo să folosească forța pentru a preveni o astfel de evoluție a crizei (Rezoluția 161 din 21 februarie 1961).

În august 1961, mai multe centre care revendicau puterea au ajuns la un acord, formându-se un nou parlament la Leopoldville. Singurul care a refuzat să se alăture acestei înțelegeri a fost Tshombe din Katanga. Noul lider congolez, Cyrille Adoula s-a adresat ONU pentru a primi sprijin militar împotriva acestei provincii. Astfel, în august 1961, o forță de 5.000 de oameni a Națiunilor Unite a lansat un atac asupra provinciei Katanga, cucerind puncte strategice importante, dar fără să-l captureze pe Tshombe, care se refugiase în Rhodesia.

La rândul ei, ONU a trecut printr-o experiență mai puțin obișnuită în momentul în care Dag Hammerskjöld s-a deplasat în Rhodesia pentru a se întâlni cu Tshombe, iar la întorcere, avionul său s-a prăbușit. Noul Secretar General al ONU a devenit U Thant, care și-a dat acordul pentru un nou atac asupra provinciei Katanga, în decembrie 1961. După un rând de negocieri eșuate între Adoula și Tshombe, abia în ianuarie 1963 provincia Katanga a fost reintegrată teritoriului congolez. Forțele de menținere a păcii au fost retrase până în iunie 1964, dși țara a continuat să primească ajutor civil.

Privite în ansamblu, reacția și intervenția ONU în contextul crizei congoleze, și-au îndeplinit obiectivele: conflictul nu a degenerat în război civil; URSS a fost ținută în afara zonei sensibile din Africa; integritatea statului congolez a fost refăcută și s-a ajuns la o oarecare stabilitate politică.

Totuși, nu toate statele membre ale ONU au fost încântate de această intervenție. URSS, Franța, Belgia au refuzat să achite partea lor de contribuție, din suma de 400 mil. de dolari necesitată de operațiunea din Congo. Acest refuz a trimis ONU în pragul falimentului. De asemenea, rolul lui Dag Hammerskjöld a fost criticat, considerându-se că el și-a depășit atribuțiile cu privire la ceea ce putea sau nu putea să întreprindă Secretarul General.

Criza congoleză este un exemplu pentru felul în care o combinație de decolonizare pripită, fragilitate a statului, lipsă de autoritate a guvernului central și fragmentare etnică și regională au atras ONU în a folosi forța împotriva unei mișcări secesioniste și a mercenarilor străini, sprijinind din umbră răsturnarea unui prim-ministru legitim, Patrice Lumumba.

Privită retrospectiv, criza congoleză arată că ONU nu și-a păstrat imparțialitatea și s-a implicat direct în problemele politice congoleze. În mod concret, Secretarul General al ONU, împreună cu Statele Unite au avut ca obiectiv subminarea autorității și poziției premierului Lumumba după ce acesta solicitase și primise sprijin militar din partea URSS pentru a lupta împotriva rebelilor din Katanga. Nu au fost puțini cei care au văzut în misiunea ONU din Congo un instrument de politică externă a SUA.

În sfârșit, în urma acestei misiuni, s-a decis ca viitoarele forțe ONU să aibă mandate de doar șase luni pentru a permite Consiliului de Securitate să evalueze periodic desfășurarea și evoluția operațiunilor.