Politici comparate - Federația Rusă

INTRODUCERE

Ziua naţională a Federaţiei Ruse este 12 iunie (Ziua Independenţei) . Împărţirea administrativ-teritorială cuprinde 21 de republici, 6 ţinuturi, 49 de regiuni, 10 districte autonome, o regiune autonomă (Birobidzhan), două oraşe cu statut de subiecţi ai Federaţiei (Moscova şi Sankt-Petersburg), 1867 de raioane. Limba naţională este rusa. Moneda naţională este rubla. Capitala ţării este Moscova.

Structurată în şapte capitole, lucrarea de faţă prezintă informaţii precise despre Federaţia Rusă şi evoluţia acesteia. Prin utilizarea următoarelor cărţi: Geoffrey Hosking, Rusia – popor şi imperiu 1552-1917, Ed. Polirom, Iaşi, 2001 ; Petre Constantinescu-Iaşi , Alexandru Vianu, Nicolae Copoiu, Gheorghe Cazan, Marea revoluţie socialistă din octombrie , Ed. Politică, Bucureşti, 1967; Michael Lynch, Stalin şi Hruşciov, URSS, 1924-1964, Ed. All, Bucureşti, 1994; Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi – Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol 1, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009 vom lămuri aspectele legate de evoluţia politică a Rusiei.

Primul capitol prezintă, amănunţit, istoria Federaţiei Ruse. Cel de-al doilea capitol cuprinde cadrul constituţional şi structura Constituţiei; capitolul III evidenţiază atribuţiile preşedintelui şi forma de guvernământ. Capitolul IV face referire la puterile din stat ( legislativă, executivă şi judecătorească ); capitolul V prezintă sistemul de partide din Federaţia Rusă. Capitolul VI aduce informaţii referitoare la sistemul electoral, iar capitolul VII prezintă ultimele alegeri din stat. Pentru realizarea lucrării a fost folosită o bibliografie în domeniu.

Pentru realizarea proiectului ne-am documentat la Biblioteca Judeţeană Constanţa căutând cărţi de specialitate. La redactarea proiectului am împărţit Capitolul 1, iar restul l-am redactat împreună.

Capitolul 1

ISTORIA FEDERAŢIEI RUSE

Un conducător pe nume Rurik pune bazele unui stat nou şi înfiinţează prima dinastie rusească în anul 860 la Novgorod. Urmaşii săi extind statul până la Kiev care devine noua capitală, luând naştere Rusia Kieviană.

În 1547, la varsta de 17 ani, Ivan al IV-lea (Ivan cel Groaznic, a domnit între 1533-1584) a fost încoronat ţar al întregii Rusii. El a cucerit khanatele tătare Kazan (1552) şi Astrahan (1556) şi a stabilit dominaţia rusească peste o zonă uriaşă de-a lungul cursului mijlociu şi inferior al Volgăi . Ca fondator al imperiului, Ivan a avut un început promiţător, dar apoi şi-a pus în pericol toate realizările, din cauza ambiţiei sale nemăsurate pe plan extern şi a politicii interne dezechilibrate. Nesfârşitele războaie ale lui Ivan al IV-lea, remodelarea structurii sociale şi politice a Moscovei făcută cu cruzime şi la întâmplare, campaniile sale de teroare neînfranată împotriva propriului popor - toate aceste schimbări bruşte şi violente au lăsat în urmă o ţară traumatizată. Au fost afectate toate păturile sociale, mulţi boieri au fost evacuaţi de pe domeniile lor ancestrale şi lipsiţi de puterea despre care, înainte, crezuseră că li se cuvine în mod automat. Nobilimea aflată încă în slujba puterii era încă nesigură, clerul era dezbinat de vânătoarea de eretici, iar negustorii şi ţăranii erau legaţi de locul de domiciliu prin ,, răspunderea reciprocă “ şi impozitele mari. Tot mai multi ţărani ajungeau iobagi din cauza datoriilor şi a impozitelor pe care trebuiau să le platească deţinătorilor de proprietăţi de serviciu. Nu puţini au fost cei care s-au hotărât să fugă de aceste noi poveri, care erau tot mai mari, şi să caute o viaţă nouă altundeva, în păduri îndepărtate sau printre cazacii de la frontiere. Sfârşitul secolului XVI a fost deci o perioadă de mare criză, în care ţinuturile Rusiei Centrale s-au depopulat ca urmare a fugii ţăranilor, iar oraşele au fost afectate de sărăcie şi dezordine. Ivan însuşi a adăugat un element nou, vital la această criză, când şi-a omorât fiul cel mare într-un acces de furie. El ar fi trebuit să ştie ce dezastru era pentru statul moscovit slăbirea succesiunii la tron. La 7 februarie 1613 , o adunare a ruşilor l-a ales ca ţar pe Mihail Romanov, nepotul lui Ivan cel Groaznic, care avea şaisprezece ani, această alegere ilustrează victoria dorinţei de stabilitate şi dorinţa oamenilor de a aduce starea de lucruri cât mai aproape de ,, normalitate” . La începutul secolului XVIII-lea, tensiunile şi dezbinările care au apărut în societatea rusă, ca urmare a efortului de consolidare a imperiului timp de un secol şi jumătate, au fost intesificate de importul activ de modele tehnologice, sociale şi culturale, menit să transforme Rusia într-o adevărată putere europeană. Acest import era necesar dacă Rusia vroia să-şi apere teritoriile imperial, trebuia să fie în stare să egaleze potenţialul militar al celor mai puternice ţări europene . Toate aceste schimbări de structură au fost duse la îndeplinire în mod ireversibil de către Petru cel Mare. El a consolidat distincţia fundamentală dintre ,,funcţionarii de stat “ şi ,, contribuabili”, afectând astfel toate aspectele vieţii de zi cu zi, de la limbă, cultură şi percepţie, până la conceptele legale, formele de proprietate şi autoritate. Primul conducător care a încercat să continue opera lui Petru cel Mare şi să înfiinţeze în Rusia instituţii mai capabile de a suporta greutatea imensului imperiu a fost Ecaterina a II-a, care a urcat pe tron într-un moment propice, ca beneficiară a unei lovituri de stat împotriva soţului ei, Petru al III-lea. La sfârşitul domniei Ecaterinei, Rusia era, fară îndoială, mai puternică din punct de vedere militar, cultural şi economic decât la urcarea ei pe tron. Atat statul cât şi societatea se întăriseră vizibil, iar influenţa culturii şi a moravurilor europene se adâncise, extinzându-se în rândul elitelor. Ecaterina demonstrase că păturile sociale puteau fi create atât de sus, cât şi de jos, dar procesul era lent, dureros şi contradictoriu, însă, totuşi, Rusia devenise nu numai o mare putere europeană, ci şi una prosperă .