Sfârșitul istoriei și ultimul om de Francis Fukuyama

Sfarsitul istoriei si ultimul om” reprezinta o lucrare importanta a lui Francis Fukuyama in care acesta demonstreaza ca istoria omenirii se bazeaza pe progresul stiintei si pe o lupta intelectuala de recunostere a valorilor.

Cartea este structrata in cinci parti, fiecare parte cuprinzand o serie de capitole. Astfel,

prima parte, intitulata “ O intrebare care revine” are ca prim capitol “ Pesimismul nostru” in care autorul arata, prin experientele istorice, de ce lumea, in ansamblul ei, are o viziune pesimista asupra viitorului, desi individual, suntem optimisti. Acest lucru este demonstrat prin antiteza cu secolul trecut, perioada caracterizata de un puternic optimism generat de progresul stiintei si de „autoguvernarea rationala”1, prin liberal democratie. Astfel, experienta secolului XIX, in care optimismul a fost naruit de cele doua razboaie totale, dar si de aparitia regimurilor totalitare, sunt argumente folosite de autor in explicarea pesimismului actual. Capitolul se incheie intr-o nota optimista, prin prezentarea esecului regimurilor totalitare. Aceasta idee este continuata in al doilea capitol, „Slabiciunea statelor totalitare – I”, in care autorul demonstreaza de ce acest gen de guvernare nu este unul viabil. In opinia lui Fukuyama, cel mai mare impediment al regimurilor autoritare, fie ele de dreapta, fie de stanga, il reprezinta lipsa de legitimitate, in sensul unei crize la nivelul ideilor si al coeziunii elitelor implicate intr-un astfel de regim. Capitolul are in vedere regimurile autoritare de dreapta a caror criza de legitimitate a fost generata de insasi ideea de democratie transpusa in esecul politicii. Al treilea capitol, „Slabiciunea statelor autoritare – II sau Mancand ananas pe Luna” se concentreaza asupra regimurilor de stanga, bazate pe „o viziune atotcuprinzatoare asupra vietii omului”2 si pe incercarea de a controla si a distruge societatea. Autorul trece in revista principalele evenimente care au dus la caderea comunismului, concluzionand ca slabiciunea acestui tip de regim era de natura economica, vazuta in ansamblul crizei legitimitatii sistemului. Esecul totalitarismului il reprezinta nereusirea realizarii controlului asupra modului de gandire al cetatenilor, iar caderea comunismului a facut loc nationalismului, lucru ce face trecerea catre democratie mult mai anevoioasa.

Cel de-al patrulea capitol, „Revolutia liberala mondiala”, concluzioneaza ca cele doua crize, cea a autoritarismului si cea a totalitarismului comunist, au deschis calea catre o singura ideologie : democratia liberala. Acest capitol sta sub semnul intrebarii, daca nu cumva actuala tendinta spre democratie este un fenomen ciclic. Autorul incearca sa raspunda la aceasta intrebare tot prin prisma exprientei, realizand un tabel prin care demonstreaza ca democratia liberala ocupa un loc aparte in istorie si ca valorile acesteia nu sunt accidentale, ci ele isi gasesc radacinile in natura umana.

Partea intai deschide subiectul celei de-a doua parti, prin ideea ca, analizand istoria si tinand cont de experientele anterioare, ne gasim in punctul in care istoria sa fi ajuns la un capat.

Partea a doua a cartii lui Francis Fukuyama, „Batranetea omenirii”, se continua cu capitolul intitulat „O idee pentru o istorie universala”, capitol care analizeaza cronologic diferitele concepte legate de istoria omenirii. Plecand de la Platon si Aristotel, care credeau in ciclicitatea procesului istoric, Fukuyama ajunge, dupa opinia sa, la primele istorii cu adevarat universale, si anume cele crestine, ce au introdus ideea de istorie finita in timp. Urmatoarea etapa o constituie Renasterea, ce a introdus ideea de batranete a omenirii, idee ce presupune progresul prin dobandire cumulativa a cunoasterii, fara sfarsit. O noua etapa o reprezinta abordarea filosofului german, Immanuel Kant, ce vede istoria ca avand un scop final si anume, libertatea umana. Proiectul initiat de Kant este continuat de Hegel, care defineste istoria ca „progresul uman catre niveluri superioare de rationalitate si libertate”3, cu finalitate in dobandirea constiintei absolute. Hegel vede sfarsitul istoriei in Batalia de la Jena din 1806, considerand ca propagarea ideilor Revolutiei Franceze poate conduce catre un sfarsit al istoriei. Conceptul hegelian despre istorie este combatut de Karl Marx care credea ca „statul liberal nu reprezinta universalizarea libertatii”4, ci era de parere ca, prin definitivarea utopiei comuniste se vor rezolva toate contradictiile anterioare. Trecand prin viziunile contemporane asupra istoriei, concentrate in teoria modernizarii, capitolul se incheie prin revenirea la Kant. Capitolul sase, „Mecanismul dorintei”, se concentreaza asupra gasirii unui raspuns la intrebarea daca istoria este directionala si daca poate exista o evolutie catre democratia liberala.