Terorismul

TERORISMUL

Noţiunea de terorism este cunoscută omenirii de la începutul istoriei, dar în istorie acest termen a apărut după revoluţia franceză din 1789. În secolul XX terorismul internaţional săvârşit în timp de pace a luat o amploare deosebită. Principala caracteristică a terorismului este intimidarea prin violenţă, mijloacele folosite fiind extrem de variate, incluzând răpirea de persoane, luarea de ostatici, asasinatul, execuţiile sumare, producerea de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor ferate sau a unor instalaţii industriale ori a mijloacelor de telecomunicaţii, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile (a râurilor, fântânilor sau rezervoarelor de apă), producerea unor boli contaginoase, executarea de bombardamente etc. La metodele “tradiţionale” s-au mai adăugat şi noi forme, cum ar fi atentatele contra şefilor de state, atacurile misiunilor diplomatice şi a diplomaţilor, atentate împotriva personalităţilor politice sau a unor persoane particulare cunoscute pentru opiniile lor, atacarea unor instituţii publice sau întreprinderi comerciale, a avioanelor, a forţelor de ordine.

În raport cu scopurile pe care şi le propun autorii actelor de terorism, precum şi de obiectul sau urmările unor asemenea acte, terorismul poate să constituie o infracţiune de drept comun când prin aceasta se urmăreşte realizarea unui avantaj material ori cu titlu personal, cum ar fi executarea de fonduri sau răzbunarea, dar poate lua şi forma unei crime politice, când urmăreşte să complice sau să determine ruperea relaţiilor dintre state, să înlăture anumiţi lideri politici, inclusiv şefi de state, deveniţi indezirabili unor cercuri politice, să influenţeze prin intimidare politică generală a unor state sau poziţia pe care acestea urmează să o adopte în soluţionarea unor probleme concrete, să impună o doctrină politică ori o anumită formă de organizare a statului, în această ultimă categorie încadrandu-se şi terorismul de stat, constând în acte de violenţă şi agresiune exercitată de un guvern sau de o forţă politică conducătoare într-un stat împotriva membrilor propriei societăţi, dar şi, în anumite cazuri, împotriva mişcărilor de eliberare naţională a unor popoare subjugate. Necesitatea elaborării unei Convenţii Internaţionale pentru universalizarea reprimării terorismului a fost abordată, în 1926, la initiativa României în cadrul Societăţii Naţiunilor. Iar un proiect al Convenţiei pentru instituirea unei Curţi Penale internaţionale împotriva terorismului a fost elaborat de eminentul jurist roman Vespasian V. Pella in 1935 si prezentat Societatii Natiunilor. Statele părti la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului din 1937 se angajau să prevină şi să reprime activităţile de acest gen, să-şi dea reciproc concursul în acest sens, astfel, se “reafirma principiul de drept internaţional după care este de datoria oricărui stat să se abţină el însuşi de la orice fapt destinat a favoriza activităţile teroriste îndreptate împotriva altui stat şi să împiedice actele prin care acesta se manifestă”.

În prezent, întreaga omenire este ameninţată de terorismul nuclear ce a devenit o nouă formă de ameninţare a securităţii mondiale. În ultimii ani constatăm creşterea proporţiilor de contrabandă cu materiale radioactive cu plutoniul, cesiul şi uraniul care pot fi folosite de organizaţiile sau grupările teroriste, care le pot procura sau fura de la ţările care le posedă ori le produce sinestatator.

Primele încercări de definire a terorismului prin perspectiva dreptului internaţional se constată în 1930, când a avut loc la Bruxelles cea de-a doua Conferinţă internaţională în domeniul unificării dreptului penal. Este folosit pentru prima dată termenul de terorism, se propune şi o definiţie: folosirea deliberată a unor mijloace capabile sa producă un pericol comun reprezintă acte de terorism ce constau în crime împotriva vieţii, libertăţii şi integrităţii fizice a unor persoane; la fel, acţiunile îndreptate contra proprietăţii private sau de stat, în scopul realizării unor scopuri politice sau sociale.

Subiect sensibil în discuţiile teoretice rămâne acela al departajării între utilizarea licită a forţei, din punctul de vedere al dreptului internaţional, şi utilizarea ilicită a acesteia sau a altor metode pentru a provoca o stare de panică, a genera un anumit efect care să fie de natură politică sau pentru a duce la obţinerea unor resurse financiare care să fie utilizate ulterior fie pentru menţinerea unor grupuri, fie pentru o acţiune viitoare de acest fel. La nivelul ONU, în declaraţia făcută cu prilejul adoptării Rezoluţiei din 1994, Rezoluţia 49/60, se statuează faptul că actele de natură penală înfăptuite în scopuri politice, cu intenţia de a provoca populaţiei sau unui grup de persoane o stare de teroare, nu pot fi justificate în nici o circumstanţă, indiferent de motivaţiile politice, filozofice, ideologice, rasiale, etnice, religioase sau de orice altă natură, care ar putea fi invocate pentru a le justifica. Iar în doctrină, se acceptă în general definiţia: „Orice act ilicit de extremă violenţă, comis de unul sau mai mulţi indivizi sau de grupuri organizate, acţionând în nume propriu sau cu aprobarea, încurajarea, acceptul tacit sau susţinerea unui stat, săvârşite împotriva unor persoane sau bunuri, în urmărirea unui obiectiv ideologic, politic, social sau religios, susceptibil să pună în pericol numeroase vieţi omeneşti sau bunuri importante şi să aducă grave prejudicii păcii şi securităţii internaţionale“.