Agroturismul în țările europene și în România

SCURT ISTORIC

Putem afirma, fără a greşi, că apariţia călătoriilor turistice s-a produs în antichitate, iar activităţile turistice în spaţiul rural au început a fi practicate empiric din aceeaşi perioadă. Este cunoscută astfel participarea în număr mare a elevilor la: vizitarea locurilor sfinte-Dadona (Zeus) şi Delfi (Apolo)- frecventarea băilor curative sau jocurilor festive periodic organizate.

În periada romană majoritatea călătoriilor aveau scopuri comerciale, culturale sau millitare, iar traseele lor parcurgeau inevitabil spaţiul rural. În acelaşi timp cu evoluţia societăţii omeneşti se diversifică şi structura călătoriilor, astfel, în Evul Mediu, călătoreau un număr însemnat comercianţii, dar întâlnim frecvent ambasadori, preoţi şi pelerini, oameni de ştiinţă, artişti, calfe şi studenţi. Unii din aceşti călători au decis să transmită experienţele lor. Putem prezenta în sprijin scrierile călugărului francez Aimeri Picaud, care realizează la 1130 un îndrumar pentru pelerinii doritori să ajungă la Santiago de Compostella, sau pe preotul japonez Basho care în 1960 a scris un poem intitulat „Drum îngust spre Nordul îndepărtat”. În dorinţa de a prezenta evoluţia dotărilor şi instalaţiilor iată un catren sugestiv: „Înţepat de ţânţari, muşcat de păduchi / Am reuşit să dorm într-un pat / În timp ce un cal urina / Chiar lângă perna mea” (Christureanu Cristina – „Economia şi politica turismului internaţional”).

Europa este cea care înregistrază primele forme conştientizate de turism rural în secolele XVI-XVII; în acele vremuri pictorii erau interesaţi să valorifice în operele lor construcţiile şi mediul spaţiului rural. Viaţa satului, aşa cum era ea şi nu inventată, este imortalizată în operele pictorilor francezi, italieni sau olandezi. Pe acest fond marele gânditor francez Jean Jacques Rousseau (1721-1778) povesteşte în lucrarea sa „Confesiuni” despre o călătorie în care a traversat Alpii, ce a sugerat multor oameni ai timpului planuri de călătorii spre regiunile muntoase pentru a admira natura. În secolul următor, al XIX-lea, odată cu afirmarea marilor peisagişti, arhitectura rurală ocupă un loc din ce în ce mai important în desen sau pictură. Se impun din nou pictorii şi artiştii francezi şi italieni cărora li se adaugă mai apoi cei din Anglia (Grolleau Henri-”Patrimoine rural & touorisme dans la C.E.E.„).

În România, care-aşa cum afirmă Geo Bogza în reportajul „Sate şi oraşe”- la început a fost o ţară de sate, prin excelenţă agricolă, spaţiul rural s-a aflat la el acasă întotdeauna. Mai mult, „viaţa la ţară” a fost un subiect frecvent al literaturii noastre, culminând cu manifestarea unui puternic curent litarar; similar, în operele plastice din perioadele de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secollului XX satul fiind cadrul, obiectul, subiectul şi inspiratorul unui număr însemnat de pictori români.

În ceea ce priveşte manefestările ce pot fi catalogate drept începuturi ale circulaţiei turistice rurale din ţara noastră - neluând în seamă faptul că ori ce orăşean, care se respectă şi îşi putea permite, avea o casă „la ţară„ - amintim: obiceiurile de Sânzâiene când, coform tradiţiei maramureşenii porneau spre mănăstirile din Moldova; pelerinajele către locaşurile de cult; vacanţele de sărbători în lumea satului sau la mănăstire, dar mai ales obiceiul retragerii către sat în timppul verilor călduroase („locuinţa mea de vară e la ţară”), locul ideal de petrecere a unor clipe de destindere.

Concomitent cu creşterea frecvenţei circulaţeie turistice au evoluat şe echipamentele turistice: de la cele privind transportul (poştalioanele şi locurile de schimb ale cailor - „poştele” care încă mai revin şi astăzi în poveştile sătenilor, ca şi denumirile unor localităţi legată de această activitate - exemplu Poşta Câlnău) la cele care asigurau în norme profesioniste cazarea şi masa (vetitele hanuri în toate cele trei ţări române).

Dintre cei ce au apreciat şi preţuit vacanţele în spaţiul rural putem enumera personalităţi ale culturii româneşti ca: Alexandru Vlahuţă, Ion Luca Caragiale, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Calistrat Hogaş, Nestor Urechia, Nicolae Iorga, Octavian Goga, George Enescu, Ştefan Ciobotăraşu şi mulţi alţii. Toţi cei ce au fost promotorii unei mode, ai unui mod de viaţă nou ce a contribuit la realizarea unei mentalităţi care în timp a generat călătoria, circulaţia turistică, mai apoi turismul.

Cele prezentate mai sus determină să afirmăm că turismul rural s-a derulat în ţara noastră până în a doua jumătate a secolului al XX-lea doar în mod spontan.

EPOCA MODERNĂ A TURISMULUI RURAL

După anii ‘60, omenirea a început să fie tot mai preocupata de ţinta (destinaţia) vacanţelor sale, turismul devenind una din cele mai importante activităţi economice din lume. Simultan cu manifestarea primelor tendinţe de petrecere - tot mai fracventă - a vacanţelor în mijlocul naturii, din ce în ce mai mulţi turişti şi-au dorit petrecerea clipelor de relaxare în mediul (spaţiul) rural.

Ce-şi propuneau aceşti călători, drumeţi, excursionişti, într-un cuvânt turişti? Un răsppuns sintetic presupune o concentrare a obiectivelor şi următoarea enumerare:

Să-şi satisfacă curiozitatea şi dorinţa de petrecere a vacanţelor în cu totul alte condiţii de viaţă şi civilizaţie decât cele obişnuite;

Să-şi materializeze interesul pentru noi destinaţii;

Să fragmenteze vacanţa în 3-4 minivacanţe (4-5 zile: mare, munte, staţiune localitate balneară, sat turistic tradiţional);

Sporirea gradului de solicitare pentru spaţii de cazare cu un confort mai redus (deci mai ieftin);