Turism Rural și Agroturism

1.1. DEFINIREA NOŢIUNII DE TURISM RURAL

Turismul rural nu este un fenomen nou, având o tradiţie de lungă durată în unele ţări europene cum ar fi Elveţia, Austria, Suedia, unde legătura dintre lumea rurală a gospodăriilor şi turism, a fost întotdeauna pronunţată.

Practicarea turismului rural s-a extins din ce în ce mai mult în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când tot mai mulţi turişti aparţinând clasei mijlocii preferă să viziteze zonele rurale, decât să-şi petreacă vacanţele în staţiunile destinate turismului de masă.

In Elveţia, ţară cu tradiţie şi succes incontestabil în domeniul turistic, aceasta activitate reprezintă o sursa de venituri dintre cele mai importante ale economiei naţionale, atât datorită potenţialului natural generos (Alpii Elveţieni) cât şi datorită efortului pe care locuitorii, conştienţi de importanţa acestei activităţi, l-au depus în diversificarea şi dezvoltarea turismului rural.

In Germania, legislaţia anti-trust, încurajarea permanentă a afacerilor “mici şi mijlocii” cu capital familial şi nu în ultimul rând un foarte vechi concept german asupra vieţii de familie şi în special legat de poziţia femeii în societate (kinder, buche und kirke – copil, bucătărie şi biserică) au condus la obţinerea unor rezultate deosebite şi o promovare ascendentă a turismului rural.

In ţările în care turismul rural este dezvoltat, mai mult de o treime din populaţie preferă zonele rurale ca destinaţie de vacanţă. In România, turismul rural s-a practicat dintotdeauna, dar sporadic, întâmplător, spontan şi mai ales neorganizat, forma sa de manifestare reprezentând (începând cu anii 1920-1930) cazarea la cetăţeni a vizitatorilor ocazionali ai unor aşezări rurale.

In România, spre deosebire de alte ţări europene dezvoltate, satul şi-a păstrat mult din autenticitate rămânând un organism bine integrat, întemeiat pe numeroase datini şi experienţe comune, prin care fiecare individ se simte legat de comunitatea din care face parte.

Primele încercări de înfiinţare a unui turism rural organizat datează din 1972 pentru ca în 1974 să fie interzisă cazarea turiştilor străini în locuinţele particulare. Scurta perioada de legalizare a turismului rural nu a permis organizarea şi amenajarea în condiţii optime a satelor turistice. Incepând cu anii 1990 interesul pentru turismul rural renaşte luând fiinţă diverse asociaţii şi organisme care prin obiectivele propuse doresc afirmarea şi dezvoltarea turismului în zonele rurale. Una dintre cele mai importante şi dinamice organizaţii care se ocupă cu promovarea şi dezvoltarea turismului din mediul rural este A.N.T.R.E.C. (Asociaţia Naţională de Turism Rural, Ecologic şi Cultural) membră a Federaţiei Europene de Turism Rural (EUROGITES), care a luat fiinţă în 1994.

Deşi pare simplu a defini turismul rural ca şi turismul care se desfăşoară în regiunile de la ţară, această definiţie nu include complexitatea activităţii, formele diferite şi înţelesurile dezvoltate până acum în diferite ţări. Prin urmare, turismul rural cuprinde activitatea turistică propriu-zisă (cazare, pensiune, circulaţie turistică, derulare de programe, prestare de servicii de bază şi suplimentare) - activităţi economice (predominant agricole dar şi practicarea unor ocupaţii tradiţionale) precum şi modul de petrecere a segmentului de timp liber, pentru cei ce solicită acest tip de turism. Turismul se dezvoltă în mediul rural în strânsa corelaţie cu economia locală, ceea ce conduce la interdependenţa dintre aceste două laturi.

Turismul în pensiuni şi case particulare din mediul rural are o autentică tradiţie şi cunoaşte un aflux din ce în ce mai mare în ţările europene cu tradiţie turistică având ca motivaţie dorinţa de evadare într-un mediu mai puţin amenajat unde nivelul preţurilor este modic, caracterizat printr-o elasticitate mai mare a serviciilor care se pot adapta mai rapid, la o mare diversitate de situaţii sau preferinţe ale turiştilor.

Structurile organizatorice ale turismului rural sunt special amenajate în scopul realizării funcţiilor pentru care au fost concepute, atât din punct de vedere al cadrului construit cât şi al serviciilor. In jurul acestor structuri se desfăşoară activităţi de turism specializate.

Veniturile obţinute din turism au un caracter permanent iar serviciile sunt oferite de un personal angajat specializat. Activitatea de bază a acestor structuri este caracteristică prestatorilor de servicii turistice şi are caracter permanent.

Dintre structurile turismului rural, care se dezvoltă în spaţiul rural, fac parte: pensiuni turistice, moteluri, campinguri, tabere şcolare, tabere de creaţie artistică, sate de vacanţă, tabere pentru activităţi ecologice.

Prin punerea în valoare a ofertei de cazare şi servicii a turismului rural, prin programele turistice, se dezvoltă circulaţia turistică rurală. În ultima vreme această circulaţie este din ce în ce mai mare, cauzată de noile extensii pe care le-a căpătat turismul rural, ca de exemplu, cele generate de noi forme de manifestare cu un pronunţat caracter de cultural şi ecologic. Apar şi se dezvoltă în mediul rural, forme de turism având un scop în sine, forme prin care se îmbină recreerea cu activităţile practice.

Astfel se poate vorbi de turism rural cultural care valorifică tradiţiile, meşteşugul şi artizanatul românesc, turism rural ecologic care duce la o apropiere de natură, turism rural ecvestru. Aceste manifestări conduc la creşterea circulaţiei turistice în zonele respective şi conduc la creşterea circulaţiei turistice în zonele respective şi contribuie la ridicarea gradului de cultura, educaţie şi civilizaţie a locuitorilor satelor şi implicit al zonelor rurale în ansamblul lor, precum şi a vizitatorilor.

1.2. FORMELE DE MANIFESTARE ALE TURISMULUI RURAL

An de an, statisticile demonstrează că turismul în spaţiul rural a făcut tot mai mulţi adepţi. Pentru a explica această evoluţie sunt invocate numeroase raţiuni: influenţa ideilor ecologiste, dorinţa de a se sustrage structurilor turistice clasice, căutarea unui cât mai bun raport calitate/preţ.

Continentul european reprezintă regiunea turistică cu cea mai puternică integrare, atât a ofertei cât şi a cererii. Circulaţia turistică în Europa este dominată de 5 mari ţări emiţătoare: Germania, Anglia, Franţa, Olanda şi Italia. Noii poli emiţători de fluxuri turistice sunt Spania şi Japonia.

După maniera în care sunt constituite, distingem următoarele tipuri de produse turistice, solicitate cu prioritate de către turistul european:

a) produsele turistice alcătuite de turistul însuşi, plecând de la elementele constitutive ale vacanţei în care el se înscrie; este cazul, de exemplu, al camping-urilor de la ţărmul mării: începând cu cazarea sa, activităţile practicate pe plajă, plimbările în localitate sau excursiile programate în împrejurimi;

b) produsele turistice dinainte aranjate de către mediul de primire. Este cazul fermelor care propun găzduire, la care se adaugă posibilitatea practicării pescuitului, echitaţiei sau activităţilor “de la fermă”, precizându-se ansamblul posibilităţilor oferite turistului în împrejurimi;

c) produsele turistice alcătuite de un profesionist în turism pentru clientela sa, pornind de la elemente răspândite sau disparate. Este cazul sejururilor organizate;

d) produsele turistice “totul inclus”, răspândite sub numele de “produse forfetare”, sunt alcătuite astfel încât încearcă oferirea unui produs complet clientului, care să-i satisfacă aşteptările şi care încearcă echilibrarea componentelor în cadrul unui just raport preţ/calitate.