Așezările Urbane

AŞEZĂRILE URBANE

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE. DEFINIŢII

“ Oraşul este leagănul civilizaţiei şi al crimei, centrul mizeriei şi al luxului, receptaculul în care se acumulează vitalitatea şi nervozitatea, centrul puterii şi al decăderii. În oraş omul îşi arată trăsăturile sale cele mai nobile si cele mai respingătoare. Îndărătul pereţilor lipiţi unul de altul, sub acoperişuri îngemănate se îmbină fericirea, lacrimile, trufia şi umilinţa, naşterea şi moartea. Oraşul exhală miasme şi mireasmă de orhidee.” (Wolf Schneider, Omniprezentul Babilon, Editura Politică, Bucureşti, 1968).

Una dintre principalele forme prin care s-a realizat şi se exprimă în modul cel mai semnificativ întreaga istorie a dezvoltării civilizaţiei umane pe Terra este oraşul. Dezvoltarea oraşelor şi creşterea influenţei lor asupra teritoriului înconjurător au dus la schimbarea peisajului rural în peisaj urban, urbanizarea fiind unul dintre cele mai dinamice, complexe şi reprezentative fenomene ale planetei.

Oraşul a fost considerat superior oricărui tip de habitat, chiar denumirile acestuia sugerează calificativul de civilizat: civis - cetate, civilizat; urbs - urban; polis - politicos, elegant. Denumirile de târg, urbe, oraş sau vechile dave, civitas, municipium, coloniae sunt formele diferite ale aceluiaşi tip de aşezare, cu funcţii principale neagricole. In franceză i se spune cite sau viile, în engleză town sau city, în suedeză tätort sau municipalsamhälen, iar pentru vechile oraşe-târguri se foloseşte un singur termen în germană (burg), în engleză (borough) şi în franceză (bourg). Fenomenul urban a luat forme noi corespunzătoare fiecărei etape de evoluţie, astfel încât în prezent se impun tot mai mult termenii de aglomeraţie urbană, arie metropolitană, regiune sau zonă urbana, megalopolis.

La început, dezvoltarea civilizaţiei urbane, creşterea numărului oraşelor şi a populaţiei urbane s-a făcut lent, remarcându-se câteva etape de înflorire: antichitatea (civilizaţiile greacă, romană şi asiatică), epoca Renaşterii (pentru oraşele europene). începând cu secolul al XIX-lea, pe fondul revoluţiei tehnico-industriale, se produce o adevărată explozie urbană, oraşele capătă noi dimensiuni, graţie dezvoltării economice, a tehnicii şi ştiinţei. Consecinţele urbanizării nu sunt în totalitate pozitive, mai ales în ceea ce priveşte mediul înconjurător şi sănătatea oamenilor. Marile centre urbane ale lumii care se dezvoltă într-un ritm accelerat suprasolicit- capacitatea vitală a ecosistemelor regiunilor şi ţărilor unde se află. În viitorul apropiat se preconizează o stagnare a creşterii urbane în ţările europene şi nord-americane, dar o continuă expansiune urbană în America Latină, Asia şi Africa. Dezvoltarea necontrolată a unor mari zone urbane din astfel de regiuni vor amplifica problemele legate de poluare, scumpirea terenurilor, locuinţelor, transporturilor sau mizerie urbană din cartierele periferice.

Oraşul reprezintă o concentrare umană cu o populaţie minimă ce variază de la o ţară la alta, cu o structură profesională a populaţiei în care predomină cea ocupată în ramurile neagricole, cu un mod de viaţă diferit de cel rural.

Acordarea statului de oraş unei aşezări umane se bazează pe mai multe criterii, mai important fiind cel al numărului de locuitori. Oraşul reprezintă imaginea cea mai expresivă a societăţii, păstrând bunurile cele mai de preţ create de om de-a lungul istoriei. Totodată, oraşul reprezintă o formă de organizare, înzestrare şi utilizare a unui teritoriu în scopul concentrării, transformării şi redistribuirii produselor necesare întreţinerii, recreerii şi progresului unei populaţii de pe arii foarte variate ca dimensiuni. Oraşul se deosebeşte de sat prin fizionomie şi nivel de trai, dar mai ales prin funcţiile pe care le îndeplineşte (Dicţionar de geografie umană, 1999).

Oraşul este o formă de aşezare umană superioară satului, de care se deosebeşte prin: densitate mai mare a populaţiei şi a construcţiilor, echipare tehnico-edilitară superioară, activităţi economice preponderent secundare şi terţiare, mod de viaţă specific, potenţial demografic, de regulă, mai ridicat. Criteriul esenţial de diferenţiere a oraşului de sat este marea complexitatea vieţii economice (Vert, 2000).

După N. Ilinca (1999), oraşul este o formaţiune spaţială, economică, socială, unde conlucrează o multitudine de factori în strânsă interdependenţă şi reciprocitate, într-o acţiune ce angajează spaţii de dimensiuni considerabile, un rol aparte revenind factorilor de polarizare sau gravitaţie economică, ce trebuie privită sub două aspecte: producţie şi consum. Factorii de gravitaţie economică definesc zonele de influenţă a centrului polarizator în cadrul unei zone geografice, iar gradul de polarizare se referă la:

- posibilităţile de autogospodărire, autoaprovizionare şi de consum ale oraşului;

- direcţiile, volumul şi condiţiile de aprovizionare cu materii prime a diferitelor ramuri productive;

- liniile de mişcare a forţei de muncă necesară ramurilor economice;

- relaţiile cu aşezările subordonate din punct de vedere administrativ;

- raporturile cu zona imediat înconjurătoare (aprovizionare, proces de urbanizare, conturarea unei zone agricole-periurbane).

Elementele prioritare în definirea oraşului sunt (după Cucu, 1981; Ilinca, 1999): poziţia geografică, mărimea teritorială şi demografică, structura urbană, funcţia economică, structura profesională a populaţiei, potenţialul şi funcţiile economice, gradul de servicii, structura urbanistică^ condiţiile de autoaprovizionare şi autogospodărire.

În dicţionarele enciclopedice, a urbaniza înseamnă „a căpăta caracter citadin, urban", caracter pe care îl pot căpăta atât oamenii, cât şi teritoriul. Urbanizarea trebuie astfel privită şi din punct de vedere sociologic, al modului de viaţă generat de acest proces.

modului de viaţă generat de acest proces.