Identificarea avantajelor și dezavantajelor regionalizării administrative

Descentralizarea în administrația publică este un regim juridic în care rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcționari numiți de la centru ci de către cei aleși de corpul electoral.

În cazul descentralizării, statul nu își asumă singur sarcina administrării, ci o împarte,în anumite cote, cu alte categorii de persoane, cum sunt colectivitățile locale. Sistemul descentralizării înlocuiește puterea ierarhică - specifică centralizării - cu controlul administrativ de legalitate.

Descentralizarea administrativă constă în recunoașterea personalității juridice unităților administrativ teritoriale, existența autorităților publice care le reprezintă și care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, precum și transferarea unor servicii publice din competența autorităților centrale către cele locale. Gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date în competenta autorităților locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai mare descentralizarea.

Descentralizarea în administrația publică depinde și de modul cum sunt organizate autoritățile publice locale și raporturile lor cu cele centrale. Din prevederile constituționale rezultă elementele specifice descentralizării administrative care caracterizează și în prezent administrația publică din România. În primul rând, rezolvarea problemelor locale care interesează comuna, orașul sau județul este dată în competența autorităților și funcționarilor publici aleși de corpul electoral. Aceste autorități locale au o competență materială generală, dreptul și obligația de a rezolva toate problemele care interesează unitatea administrativ teritorială respectivă. În al doilea rând, persoanele care alcătuiesc aceste autorități (consilierii locali, consilierii județeni, primarii) sunt aleși de către locuitorii localității sau județului respectiv. În privința raporturilor acestor autorități cu autoritățile centrale, precum si a raporturilor dintre ele este de subliniat faptul că însăși

Constituția prevede că administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul ,,autonomiei locale”, deci pe inexistenta unei subordonări a acestor autorități față de autoritățile locale.

Atunci când vorbim despre descentralizare în general, trebuie să avem în vedere că aceasta reprezintă, mai înainte de toate, repunerea completă a principiilor democrației la baza doctrinei filosofice și a structurilor statului, ceea ce considerăm că este valabil și în cazul statului român, odată cu intrarea în vigoare a Constituției României din 1991, revizuită în anul 2003.

În acest context, descentralizarea semnifică acea organizare administrativă care admite colectivităților umane (sau serviciilor publice) să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le atribuie personalitate juridică, le permite constituirea unor autorități proprii și le dotează cu resursele necesare.

Priviță sub acest aspect, descentralizarea este acel sistem potrivit căruia administrarea intereselor locale (comunale, orășenești sau județene) se realizează de către autorități liber alese de către și dintre cetățenii colectivităților respective, care au la dispoziție, conform normelor constituționale, mijloace financiare proprii și putere autonomă de decizie motive pentru care se consideră că acest sistem răspunde ideii de libertate .

Descentralizarea apare, astfel, ca un regim administrativ opus centralizării, care tinde să creeze centre de administrațiune publică, cu drept de auto-legiferare asupra materiilor ce interesează localitatea și în care rezolvarea problemelor locale nu se face de către autorități (sau funcționari) numite de la centru, ci prin organe pluripersonale alese de corpul electoral din acea localitate. În acest regim juridic, autoritățile locale nu mai sunt subordonate ierarhic celor centrale, ci au o anumită autonomie, iar actele lor nu vor mai putea fi anulate de autoritățile centrale, în cadrul sistemului administrativ, ci de către alte autorități din sfera altei puteri, autorității judecătorești, de pildă, sau în cadrul unui sistem jurisdicțional special constituit, așa cum este organizat în Franța sau, altfel spus, statul își rezervă un drept de control asupra activității acestor autorități .

În această formă de organizare administrativă, statul poate conferi, unor autorități publice locale și dreptul de a exercita competențe în unele probleme legate de ordinea publică sau de stabilirea impozitelor ori a celor de învățământ, sănătate și altele. Acest regim administrativ se fundamentează pe un patrimoniu propriu al unităților administrativ-teritoriale, distinct de cel al statului, care asigură mijloacele materiale și financiare necesare satisfacerii intereselor și nevoilor locale .

Descentralizarea administrativă reprezintă, în esență, recunoașterea personalității juridice unităților administrativ-teritoriale și a colectivităților locale respective precum și a existenței autorităților locale, alese, care le reprezintă și care nu fac parte din sistemul autorităților statale dar supuse unei forme de control stabilite de lege .

Deci, alegerile constituie criteriul descentralizării care se fundamentează pe liberul exercițiu al drepturilor și libertăților cetățenilor la nivel local. Cu alte cuvinte, descentralizarea se asigură de către cetățeni prin participarea lor la rezolvarea problemelor locale, care îi face astfel activi și responsabili, prin alegerea reprezentanților lor ce vor constitui autoritățile administrației publice locale, ceea ce susține afirmația că descentralizarea este "democrația aplicată la administrație". Ea este mai amplă și mai profundă, exprimând o filosofie democratică și liberală .

Descentralizarea constituie culuarul indispensabil al democrației, ea corespunde, pentru organizarea administrativă, la ceea ce este democrația reprezentativă pentru organizarea oonstituțională. Descentralizarea administrativă apare, astfel, drept consecință logică a regimului parlamentar care stă la temelia însăși a statului democrat. Ea apare ca un proces politic, caracteristic societăților democratice, în care, între autoritățile centrale și cele locale trebuie să se constituie relații de parteneriat, evitându-se contrapunerea și conflictul .

Descentralizarea administrația constă în lărgirea sferei de atribuții a servicilor și agenților autorității centrale (executive) de la nivel local, adică transferarea puterii de decizie a puterii centrale către reprezentanții săi locali menținându-se totodată strânsa dependența și subordonare a acesteia din urmă, sau mai concis, transmiterea către agenții locali ai statului a unei puteri de decizie mai mult sau mai puțin întinse.