Modelul Fluxului Circular al Economiei

Modelul de determinare a venitului/ outputului de echilibru, prezentat în paragraful anterior, surprinde doar una dintre relaţiile fundamentale de echilibru din cadrul economiei, şi anume echilibrul dintre cererea agregată şi oferta agregată.

Această relaţie determină echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor, dar nu poate asigura echilibrul pe celelalte pieţe importante ale economiei: piaţa factorilor de producţie (inputurilor), piaţa financiară sau în ce priveşte raporturile cu restul lumii (sectorul extern). Pentru a lua în considerare şi aceste relaţii de echilibru se poate utiliza modelul fluxului circular al economiei, pe care îl vom prezenta în acest paragraf.

În continuare, vom proceda în mod gradual, introducând, mai întâi, cel mai simplu model al fluxului circular modelul cu două sectoare - continuând cu modelul cu trei sectoare şi până la modelul cu sector exterior (al economiei deschise). Pentru fiecare model astfel introdus, vom porni de la relaţiile de echilibru fundamental pe care le reprezintă, vom arăta fluxurile şi interdependenţele ce se formează şi vom da relaţiile matematice care descriu formal economiile respective.

1. Modelul economiei cu două sectoare

Un sistem simplificat al economiei de piaţă include acele subsisteme (agenţi economici, pieţe) şi fluxurile dintre acestea care permit desfăşurarea logică a unui proces fundamental într-o astfel de economie, şi anume fluxul circular al venitului şi produsului naţional.

Fluxurile reale se deplasează în sensurile acelor de ceasornic şi ele includ bunuri şi servicii, factori de producţie etc.

În schimb fluxurile de venituri şi cheltuieli se deplasează în sens invers acelor de ceasornic şi ele reflectă valoric mărimea fluxurilor economice reale. Evident că fluxurile de bunuri şi servicii sunt echilibrate de fluxurile de venituri şi cheltuieli.

Pentru a asigura transmiterea fluxurilor între cele două sectoare, ele sunt conectate prin intermediul a trei pieţe generice: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa financiară şi piaţa factorilor de producţie (inputurilor).

Gospodăriile plătesc pentru produsele pe care le cumpără de pe piaţa bunurilor şi serviciilor o parte din venitul obţinut, iar cealaltă parte, reprezentând economiile, o investesc pe piaţa financiară.

Firmele fac cheltuieli pentru a plăti serviciile factorilor pe care îi închiriază de pe piaţa factorilor de producţie şi cheltuieli pentru bunurile de investiţii pe piaţa bunurilor şi serviciilor utilizând ca surse veniturile obţinute din vânzarea produselor lor pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi fondurile de investiţii împrumutate de pe piaţa financiară.

Prin convenţie, când firmele utilizează muncă, capital sau resurse naturale pe care le au ele însele în proprietate, se consideră că ele “cumpără” aceşti factori de la gospodării, care sunt, de fapt, ultimii lor proprietari.

Costurile de producţie pot fi interpretate, deci, ca plăţi ale factorilor. Dacă firmelor le mai rămâne ceva după ce scad costurile de producţie din veniturile totale obţinute în urma vânzării produselor lor, atunci acesta se numeşte profit.

Profiturile sunt considerate fluxuri directe către gospodăriile care deţin în proprietate firme, chiar dacă o firmă poate să reţină o parte din profit pentru a creşte valoarea propriilor acţiuni (valoarea firmei) în loc să o plătească sub formă de dividende. Deci profitul este cuprins în fluxul circular împreună cu plăţile pentru serviciile celorlalţi factori de producţie.

Relaţia fundamentală de echilibru pentru economiile cu două sectoare se scrie în modul următor:

Cheltuieli pentru Cheltuieli pentru Cheltuieli pentru

Produsul Naţional bunuri de bunuri de

Brut = consum + investiţii = Consum + Economii = Venit Naţional

Pornind de la această relaţie de echilibru, se poate asocia sistemului economiei de piaţă cu două sectoare următorul model matematic:

D = C + I (2.7)

C = cYY 0 <cy <1 (2.8)

I = I* (2.9)

Y = D (2.10)

unde

D reprezintă cererea agregată,

C - cheltuielile pentru bunuri de consum;

I - cheltuieli pentru bunuri de investiţii, iar

Y - venitul / outputul de echilibru.

Se poate observa că, în forma sa cea mai simplă, modelul fluxului circular este similar cu modelul de determinare a venitului de echilibru.

2. Modelul economiei cu trei sectoare

Modelul prezentat mai sus poate fi dezvoltat prin introducerea unui nou sector, şi anume a sectorului public (guvernamental). Guvernul, cum vom denumi în continuare acest sector, este legat de restul economiei de piaţă prin trei fluxuri principale: impozite şi taxe, cheltuieli guvernamentale şi împrumuturi guvernamentale.

Mai întâi, impozitele şi taxele reprezintă un flux de bani care se scurge de la gospodării către guvern. Ele constituie, deci, o pierdere de venit pentru gospodării, pierdere care este, în parte, compensată de un flux de bani de la guvern către gospodării, numit plăţi transferabile sau transferuri (ajutoare sociale, de şomaj ş.a.). Scăzând din fluxul de impozite şi taxe fluxul de plăţi transferabile obţinem impozitele şi taxele nete, reprezentate în figura 2.4 ca un flux de la gospodării la guvern.

În al doilea rând, guvernul utilizează venitul net din impozite şi taxe pentru a achiziţiona diferite produse (cheltuielile salariaţilor bugetari, bunuri de investiţii ş.a.). Toate acestea formează cheltuielile guvernamentale.