Morăritul

CAPITOLUL I

Scurt istoric și dezvoltarea științei măcinării

Din cele mai vechi timpuri, cerealele și materia primă furajeră au avut un rol foarte important atât în hrana animalelor, cât și în hrana oamenilor. Astfel, în urmă cu 800 000 de ani, oamenii își asigurau hrana vegetală prin culegerea accidentală a fructelor, a semințelor sau a părților de plante. Foarte târziu oamenii au început să facă o selecție a hranei, urmând să le sfărâme prin tehnici destul de primitive.

Multe decoperiri arheologice însă atestă preocuparea oamenilor pentru cultivarea cerealelor din timpuri străvechi. Drept dovadă sunt mărturiile arheologice, care ne relevă unelte agricole, vase ceramice sau chiar monede gravate cu spice de grâu, acestea evidențiind preocuparea pe care o aveau pentru cultura cerealelor și pentru agriculutură.

Din momentul în care producția de cereale în general a luat amploare, s-a impus necesitatea păstrării acestora în condiții și stări cat mai bune pentru o perioadă de timp cât mai lungă. Inițial, cerealele erau păstrate în pământ, în gropi săpate adânc, sau chiar în stâncă. Pentru ca acestea să fie ferite de umezeală, gropile se acopereau cu argilă care era ulteior arsă.

Momentul în care producerea făinii de cerealea căpătat interes, fiecare familie a început sa folosească diferite unelte ce erau necesare măcinării. Romanii foloseau mai multe tipuri de făină: “polen”, “floare de făină”, “faină mijlocie” și “făină inferioară”.

Perfecționarea și dezvoltarea tehnicii de măcinare este îmm strânsă legătură cu evoluția tehnologiei pe plan mondial. Apariția motorului cu abur a făcut posibilă construirea morilor în zone apropiate de producătorii de cereale, dar și de consumatorii de făină.

Motoarele cu aburi, având o putere suportată mare, au ajutat la creșterea capacității de măciniș, dar și la creșterea numărului de măcinișuri repetate, rezultatul final fiind creșterea și îmbunătățirea calității făinii. O etapă foarte importantă în dezvoltarea morăritului o reprezintă perfecționarea utilajelor de curățat și de măcinat cereale.

În jurul anului 3000 î.e.n. au apărut primele mori cu pietre (Fig. 1.1.). Acestea erau inițial antrenate de brațe și ulterior de animale. Tot atunci se face și trecea de la boabele consumate fierte la coacerea turtelor, obținute în urma sfărâmării cerealelor. Acestea au o vechime de neegalat. Moara cu pietre s-a păstrat până astăzi, lucru ce demonstrează că măcinarea cerealelor prin această metodă este cea mai naturală metodă. De asemenea, făina care se obține își păstrează toat elementele nutritive, fiind măcinată fără creșterea temperaturii.

Figura 1.1. - Moară cu pietre

(https://www.flickr.com/photos/robintelro/9358314195)

Ceva mai târziu, popoarele din Orientul Mijlociu au început să prepare un aluat ce avea o consistență redusă, care era frământat în cuve mari din pământ, fermentat sau nu și ulterior uscat (inițial la soare, după care coacerea avea loc în cuptoare). După poziția socială pe care o ocupau, se stabilea ordinea consumatorilor astfel: șrotul de grâu era destinat oamenilor de rând, făina cernută pentru stăpânii sclavilor, în timp ce făina foarte fină era adesea îmbogățită cu fructe (smochine, curmale) și destinată clerului și faraonilor.

Cu trecerea timpului și apariția industriei, fenomene legate strâns de suprapopulare și schimbarea gusturilor în alimentație, au apărut mecanizarea și automatizarea proceselor de morărit și panificație la începutul secolului XIX. Aceasta modernizare a avut loc și odată cu modificaera principiilor tehnice și a modificării sistemelor de lucru.