Abandonul de familie

Neglijarea este definită în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului (art. 94, alin. 2) ca omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură pe care o presupune îndeplinirea acestei responsabilități, care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului și poate îmbrăca mai multe forme: alimentară, vestimentară, neglijarea igienei, neglijarea medicală, neglijarea educațională, neglijarea emoțională sau părăsirea copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare

Abuzul asupra copilului este o sintagmă care acoperă un grup eterogen de conduite adesea coexistente: abandonul, abuzul fizic, abuzul emoțional și abuzul sexual.

Neglijarea în termeni mai simpli, reprezintă acțiunea părinților sau a persoanelor care au în grijă copii, de a NU le asigura acestora nevoia de somn și hrană, de a NU le asigura îmbrăcămintea adecvată și adăpost. Tot neglijare o constituie și reținerea copilului într-o cameră întunecoasă sau friguroasă, lăsarea copilului nesupravegheat în casă sau pe stradă (copiii mici nu trebuie lăsați nesupravegheați nici măcar în casă sau în curtea casei).

Un caz particular al neglijenței este abandonul. Abandonul reprezintă părăsirea copiilor de către persoana care are obligația legală de întreținere, părăsirea împotriva regulilor morale și a obligațiilor maritale. Abandonul sau „agresivitatea prin demisie” (Păunescu, 1994, p. 95) se poate manifesta sub diverse grade și forme, mergând de la abandonul disimulat, în care părinții se poartă ca și când copilul nu ar exista, îl neglijează, nu-i acordă niciun fel de atenție, copilul fiind respins, iar nevoile sale de dezvoltare sunt ignorate, până la abandonul fizic, când unul dintre părinți părăsește copilul sau, în caz de divorț, îl consideră un obstacol în calea constituirii noii sale familii; această situație o găsim și în cazul fetelor minore rămase însărcinate, care sunt părasite atât de parteneri, cât și de părinți, având mari dificultăți în a crește și educa viitorul copil.

Abandonul disimulat cuprinde o gamă diversă de comportamente mai mult sau mai puțin vizibile, de la hrănirea inadecvată a copilului, lipsa preocupării pentru starea lui de igienă, până la incapacitatea de a se angaja afectiv în creșterea copilului și de a construi relații pozitive cu acesta. În familiile cu mai mulți copii, cel mai mare preia de timpuriu rolul de adult, încercând să facă față sarcinilor legate de creșterea și educarea fraților mai mici, eludând astfel copilăria, etapă absolut necesară unei dezvoltări armonioase.

Abandonul de familie este fapta persoanei care, având obligația legală de întreținere față de o altă persoană, o părăsește, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o unor suferințe materiale sau morale, sau care, cu rea-credință, nu-și îndeplinește obligația legală de întreținere ori nu plătește timp de trei luni pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească. (Noul Cod Penal)

„Săvârșirea acestei fapte în oricare din variantele sale, afectează relațiile de familie. Astfel de fapte sunt contrarii celui mai elementar concept de solidaritate și ajutor reciproc pe care și-l datorează membrii familiei între ei. Pericolul social pe care îl reprezintă abandonul de familie aduce atingere instituției familiei, care este considerată o valoare socială primordială în societatea românească”. (Vintilă et. all., 1972). Pentru aceste considerente, această infracțiune a fost incriminată și sancționată de legea penală. Delictul de abandon de familie este prevăzut în Art. 378 alin. 1, din Noul Cod Penal.