Conceptul clasic al operațiunilor bancare

Din punct de vedere juridic banca s-a analizat ca o întreprindere care efectuează operațiuni specifice.

În lege nu au existat o definiții ale operațiunilor de bancă. Legiuitorul român, urmând pe cel italian s-a mărginit să declare aceste operațiuni ca fiind comerciale(art.3 al.1 pct.f C.com.). Însă legea nu a furnizat nici o reglementare din care să se poate deduce elementele lor definitorii, caracteristice.

Doctrina a fost cea care le-a definit ca acte juridice și a furnizat criterii de identificare a operațiunilor bancare ca obiective de comerț „în raport cu conceptul general al actului de comerț”(1).

Astfel, s-a observat că numerarul (numerar înțeles ca expresie monetară a capitalului, a muncii acumulate) și creditul (înțeles ca încredere acordată unei persoane ce se angajează să restituie la termen sumele ce i-au fost încredințate de creditor) pot constitui obiect al comerțului ca orice marfă(2).

Cât timp banii și creditul constituie obiectul unor acte juridice directe între cel ce le are și cel ce le consumă, operațiunea are natură comună, civilă: se face o plată, se realizează un transfer de numerar, se acordă un împrumut, se restituie o rată etc. Actul de acest fel va avea o natură similară celui care se încheie între producătorul și consumatorul unei mărfi obișnuite.

Dacă operațiunea presupunea însă un intermediar care se împrumută de la cei care au numerar și-l plasează celor care au nevoie, actele juridice efectuate, în ansamblul lor vor dobândi caracter comercial. Ele vor realiza conținutul și vor avea semnificația juridică pe care le presupune expresia „operațiune de bancă”. Ne găsim în poziția similară a celui care cumpără o marfă pentru a o revinde, realizându-se o interpunere în schimbul banilor sau creditului (3).

Altfel spus, banii și creditul sunt bunuri supuse circulației economice, ca orice marfă. Intenția de interpunere în schimbul acestor mărfuri a conferit caracter comercial operațiunii (4).

Alți autori au văzut în operațiunea bancară acțiunea prin care o persoană ia bani pe credit cu intenția de a specula asupra fondurilor astfel obținute împrumutându-le celor care au nevoie(5).

În concepția legiuitorului român aceste operațiuni au avut caracter comercial chiar dacă au fost efectuate izolat, neprofesional. Calitatea subiectului nu avea semnificație pentru calificarea operațiunilor de bancă. Altfel spus, pentru a exista o operațiune de bancă nu era necesar ca actul să fie efectuat de o bancă, de un bancher (există și opinii în sens invers potrivit cărora operațiunile de bancă nu pot exista decât sub formă de întreprindere; textul codului comercial trebuie interpretat în lumina cerințelor economiei politice și a relațiilor sociale actuale din care rezultă că activitatea de comerț organizat este regula și nu invers (6)).

Este suficient să fi existat condițiile expuse: activitatea de interpunere (de speculație) în circulația banilor și a creditului.

Legea bancară veche(7), reluând tradiția actelor normative mai vechi (8) a acordat monopolul operațiunilor de bancă întreprinderilor specializate: comerțul de bancă era efectuat numai de bănci, întreprinderi care trebuie să îndeplinească condiții riguroase de constituire, publicitate și funcționare și care necesită autorizare specială din partea Băncii Naționale.

Reglementarea veche a privit însă numai comerțul de bancă profesional exercitat de întreprinderi, neinteresându-se de operațiunile de bancă izolate. În art.4 al legii bancare vechi se se prevedea doar că se interzice oricărei persoane să desfășoare activități bancare fără autorizație; fapta de a nesocoti această interdicție constituia infracțiune (art.74).

Această poziție a legiuitorului s-a îndepărtat de concepția inițială a codului comercial, potrivit căreia orice interpunere în comerțul cu bani și credit ar fi operațiune bancară. Totuși se poate considera că art.4 și art.8 din legea bancară veche compla și nu abroga textul legii comerciale privind conceptul de operațiune de bancă(9).

Legile bancare apărute succesiv, au reglementat un domeniu diferit de cel al codului comercial. Legiuitorul a fost preocupat de controlul comerțului de bancă, de ideea ca acest segment de activitate economică să fie supravegheat și să funcționeze în conformitate cu interesele publice. Ori codul comercial a avut în vedere operațiunea bancară ca activitate privată care poate să existe și care nu excede sferei activității economice; i-a indicat regimul juridic și poziția în categoria raporturilor obligaționale generale.

Avem deci o reglementare diferită pentru domenii distincte.