Psihologia vârstelor

Introducere in psihologia virstelor

Pentru a raspunde la intrebarea “Ce determina un copil sa devina adult?” este necesar sa ne referim la filogeneza si ontogeneza . Exista o corelare strinsa intre filogeneza si ontogeneza pentru ca dezvoltarea unui individ este legata de dezvoltarea intregii specii. Multe din comportamentele si obiceiurile caracteristice unui singur individ nu sunt acumulate numai ca experienta individuala ci si ca rezultat al unor tendinte genetice (mostenite), fiind rezultatul influentelor filogenetice.

In acest context s-a nascut o directie relativ noua a stiintei ce pune in evidenta faptul ca dezvoltarea ontogenetica a omului poate fi explicata cel putin partial in termeni genetici. Aceasta teorie este sustinuta de Willson si Wabbington in 1975 si respectiv 1978. Ei sustin reintarirea comportamentului prin evolutie, rezultind astfel acele comportamente care sunt adaptative si au o mai mare posibilitate de a fi transmise generatiilor urmatoare.

Programarea genetica despre care vorbesc cei doi teoreticieni nu se manifesta numai prin acele caracteristici cu care ne nastem ci si prin selectarea de dezvoltare a unor abilitati sau conduite ulterioare nasterii. Aceasta dezvoltare sub influenta genetica se numeste epigeneza.

Revenind la intrebarea initiala, raspundem ca indiferent ce ajunge copilul, el reprezinta o functie combinata a zestrei genetice si a membrului individual.

Psihologia dezvoltarii este disciplina care se ocupa de cresterea copilului, de acele schimbari care se produc din copilarie pina la virsta adulta, precum si de studiul influentelor ce genereaza aceste schimbari. Dezvoltarea inseamna modificari complexe bio-psiho-sociale ale individului, modificari ierarhizate in timp. Schimbarile sunt foarte bine structurate pe virste si toti autorii s-au straduit sa descrie stadii, dar virsta in sine nu explica aceste schimbari. Transformarile cantitative si calitative ce definesc dezvoltarea se clasifica in trei tipuri: fizice, psihice si sociale, in functie de specificul dezvoltarii.

Exista strinse corelatii intre tipurile de dezvoltare, dar evolutia lor este relativ independenta una de cealalta. Spre exemplu, incheierea perioadei de crestere (in jurul virstei de 15 ani) nu coincide cu incheierea perioadei de dezvoltare psihica. Pe de alta parte, cresterea este esentiala pentru fazele timpurii ale dezvoltarii psihice, pentru ca ritmurile de dezvoltare in perioadele timpurii sunt mai apropiate. Pe parcursul evolutiei individului, aceste ritmuri se decaleaza puternic.

Sarcinile generale pe care le au psihologii care se ocupa de dezvoltarea copilului sunt: descrierea schimbarilor, determinarea cauzelor schim-barilor si construirea de teorii care sa organizeze si sa interpreteze aceste observatii asupra dezvoltarii, sprijinind formarea de predictii. Psihologii trebuie sa aiba in vedere si urmatoa-rele sarcini derivate: sarcini referitoare la fundamentarea procesului instructiv-educativ, stabilirea reperelor psihologice in designul invatarii, diagnosticare si interventie si interpretarea observarii in sprijinul formularii de predictii.

Exista un numar de subiecte sau preocupari de recurenta care apar sau revin in studiul dezvoltarii copilului, fiind controversate si inca nerezolvate (ex: problematica legata de ereditate si mediu). Interpretarile extreme unilateralizeaza, accentuind valoarea unuia din termeni. Aceste interpretari disjunctive (care se exclud una pe alta) nu mai sunt de actualitate, importanta lor fiind doar una de contributie la teoria dezvoltarii.