Teoria cultivării

Televiziunea este un sistem centralizat de ”povestiri”. Ea înseamnă dramă, știri și alte programe ce aduc un sistem de imagini și masaje în fiecare casă. Televiziunea a devenit sursa primară de socializare și informare zilnică (în mare parte sub formă de divertisment) a populației.

Comparată cu alte canale media, televiziunea oferă un set de optiuni limitate pentru o varietate aproape nelimitată de interese și publicuri. Cele mai multe dintre programele sale sunt proiectate pentru a fi vizionate de publicul mari și diversificate într-o manieră relativ neselectivă.

Teoria cultivării învestigheză o parte a comunicării care acoperă relația dintre expunerea individului la programe televizate și viziunea acestuia asupra lumii. Ipoteza de bază caută o legatură între timpul de vizionare și retenția percepțiilor despre lume și viața care sunt conforme cu realitatea televizată.

Plecănd de la premisa că prin vizionarea intensă a programelor televizate individul o să rămană cu anumite concepte specifice despre realitate, aceste concepte fiind corespunzătoare cu cele mai universale imagini și valori prezentate. Există un interes major pentru aceasta teorie, astfel au luat naștere multe dezbateri care au ca actor principal baza de la care plecă această teorie.

Prin teoria cultivării am mai putea spune că se referă la mesajele, imaginile, temele de discuții recurente care apar în mass media. Este un element activ prin care se cultivă o anumită viziune asupra lumii. Așadar teoria cultivării investighează contribuțiile pe care le are televiziunea asupra concepțiilor telespectatorilor despre realitatea socială.

Această teorie inițiată de către George Gerbner a fost construită pe baza cercetării realizate între 1967 și 1979 . Gerbner, profesor la universitatea din Pensylvenia, a condus seria de cercetări cunoscute sub numele de „Indicatorii Culturali”, prin intermediul acestora arată cum televiziunea devine „un vehicul major al participării culturale” .

Gerbner și echipa sa au studiat timp îndelungat efectele cumulative ale expunerii la mass-media.

Rezultatele arată nivele relativ ridicate de violență televizată pe canalele majore, Gerbner și Gross au arătat că marii consumatori de televiziune au mai multe șanse de a supraestima proporția de persoane implicate în aplicarea legii, că cei din jurul lor nu pot fi de încredere și că au mai multe șanse să devină victime ale violenței. În cadrul cercetării a fost observat că utilizatorii fideli „supraestimează numărul de persoane implicate în acte de violență” , tot aceștia au dat un număr mai mare de persoane care comit acte de violență . Tot aici Gerbner indică faptul că în cadrul programelor a celor mai mari posturi de televiziune se observă un număr mare de materiale ce implică acte de violență. De aici a plecat și noțiunea de „mean world syndrome” , din care putem deduce faptul că audiența care este expunsă la număr mare de ore de vizionare a programelor televizate, sunt în mai mare măsură să aibe o viziune despre lumea din care fac parte, aceasta poate fi definită ca o lume violentă, periculoasă, înficoșătoare și rea.

Un alt lucru important este acela a consecințelor datorate actelor/materialelor violente care apar la televizor. Autorii consideră dezvoltarea tehnologică ca un factor care permite producerea și împrăștierea acestor materiale de materiale - fie ele reale sau ficțiune, iar prin intermediul acestor tehnologii cele mai vulnerabile grupuri devin - „ oamenii săraci, grupurile etnice, minoritățile, copii” . Aceștia având o mai mare predispoziție în a imita comportamentul pe care îl văd.