Gestiunea Stocurilor

1. Introducere în problematica stocurilor

1.1. Stocurile într-un sistem de productie

În activitatea curenta a agentilor economici apar probleme operative de productie, de planificare sau proiectare, care se cer rezolvate în asa fel încât ele sa corespunda unui anumit scop, de exemplu: un program de productie realizat cu beneficii cât mai mari, cu cheltuieli cât mai mici sau într-un timp cât mai scurt etc.

Pornind de la anumite date cunoscute, caracteristice procesului economic, respectiv: beneficii unitare, coeficienti tehnologici, disponibil de resurse, cheltuieli unitare, consumuri specifice etc., se pot formula probleme care sa tina seama de scopul agentilor economici atunci când porneste procesul tehnologic.

Teoria stocurilor a aparut din necesitatea asigurarii unei aprovizionari ritmice si cu cheltuieli minime a stocurilor de materii prime si materiale în procesul de productie, sau a stocurilor de produse finite si bunuri de larg consum în activitatea de desfacere a marfurilor.

STOCURILE reprezinta cantitati de resurse materiale sau produse (finite sau într-un stadiu oarecare de fabricatie) acumulate în depozitele de aprovizionare ale unitatilor economice într-un anumit volum si o anumita structura, pe o perioada de timp determinata, în vederea unei utilizari ulterioare.

Pe perioada respectiva resursele materiale sunt disponibile, dar nu sunt utilizate, deci sunt neactive, scoase din circuitul economic, sau care prelungesc acest circuit (aspect considerat negativ).

Stocul este o rezerva de material destinat sa satisfaca cererea beneficiarilor, acestia identificându-se, dupa caz, fie unei clientele (stoc de produse finite), fie unui serviciu de fabricatie (stocuri de materii prime sau de semifabricate), fie unui serviciu de întretinere (articole de consum curent sau piese de schimb), fie unui serviciu de dupa vânzare (piese detasate).

Tratarea procesului de stocare ca proces “obiectiv necesar” se impune, nu numai ca urmare a naturii economice a acestuia, ci si pentru ca realizarea lui atrage cheltuieli apreciabile, concretizate în afectarea unor importante spatii de depozitare-pastrare, de utilaje pentru transport-depozitare, de fonduri financiare etc.

Desi diferite, procesele de stocare au totusi o serie de caracteristici comune, dintre care esentiala este acumularea unor bunuri în scopul satisfacerii cererii viitoare. O problema de teoria stocurilor exista doar atunci când cantitatea resurselor poate fi controlata si exista cel putin o componenta a costului total care scade pe masura ce cantitatea stocata creste.

Evolutia nivelului stocului este interesanta din doua puncte de vedere:

a) din punctul de vedere al producatorului, care este preocupat de valoarea medie a nivelului stocului, deoarece aceasta valoare permite cunoasterea imobilizarii totale a stocului si scopul producatorului va fi reducerea imobilizarii la valoarea sa minima;

b) din punctul de vedere al beneficiarului, care dorind sa fie satisfacut imediat, apreciaza ca trebuie sa evite, în masura posibilitatilor, rupturile de stoc. Obiectivul beneficiarului va fi reducerea la minim a riscului de ruptura de stocuri.

Aceste doua puncte de vedere sunt contradictorii: riscurile de ruptura de stocuri nu sunt reduse decât daca imobilizarile sunt foarte mari. Este deci necesarsa se stabileasca un echilibru, obiectivul conducerii stocului constând în cautarea acestui echilibru.

1.2. Importanta stocurilor în procesul de productie

Procesul de productie propriu-zis este supus în mod aleator unei sume de perturbatii cum ar fi: instabilitatea personalului, prezenta rebuturilor, existenta timpilor morti datorati defectarii utilajelor etc.

În felul acesta, productia devine un rezultat aleator al unei combinatii de fenomene care au loc în conformitate cu legile probabilitatii. Nici un proces de productie nu e fiabil daca este supus direct actiunii perturbatoare a parametrilor ce apar în mod aleator. Este deci absolut necesar de a elimina aceste influente directe, adica sa se deconecteze sistemul de la fluctuatiile externe. Elementul care asigura deconectarea si care joaca rolul de tampon, de amortizor al variatiilor îl reprezinta stocurile.

Ca proces economic complex, gestiunea stocurilor are o sfera larga de cuprindere, aceasta incluzând atât probleme de conducere, dimensionare, de optimizare a amplasarii stocurilor în teritoriu, de repartizare a lor pe detinatori, de formare si evidenta a acestora, cât si probleme de receptie, de depozitare si pastrare, de urmarire si control, de redistribuire si mod de utilizare.

Cu toate ca stocurile sunt considerate resurse neactive, este necesar, în mod obiectiv, sa se recurga la constituirea de stocuri (de resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se asigura ritmicitatea productiei materiale si a consumului.

Obiectivitatea formarii de stocuri este justificata de actiunea mai multor factori care le conditioneaza existenta si nivelul de formare, le stabilizeaza functia si scopul constituirii. Între acestia amintim:

- contradictia dintre specializarea productiei si caracterul nespecializat al cererii;

- diferenta spatiala dintre productie si consum;

- caracterul sezonier al productiei sau al consumului; pentru majoritatea produselor productia este continua, în timp ce consumul este sezonier; la produsele agricole situatia este inversa;

- periodicitatea productiei si consumului, a transportului;

- necesitatea conditionarii materialelor înaintea intrarii lor în consum;

- punerea la adapost fata de dereglarile în procesul de aprovizionare-transport sau fata de factorii de forta majora (stare de necesitate, calamitati naturale, seisme, caracterul deficitar al resurselor);